ucigas de carti

Bogumil Hrabal

„O singurătate prea zgomotoasă”

“Слишком шумное одиночество”

“Амфора”, 2002

… N-a existat, se pare, o epocă în istoria omenirii, în care ar fi domnit conştiinţa că: orice idee este scumpă, orice gând este util, orice produs al raţiunii umane îşi are valoare lui intimă, irepetabilă şi divină. Din contra, întotdeauna au existat grile, table, sisteme de interpretare, criterii de partaj care ordonau domeniul zisului şi auzitului, permisului şi nepermisului, utilului şi neutilului, preţiosului şi dăunătorului, scumpului şi ieftinului… A existat o faţadă a gândirii, dar şi o curte a ei, unde, dosite de privirea sufletelor în căutare, erau internate „ideile bolnave” pentru a-şi da duhul departe de ochii lumii. Zice Foucault: „în orice societate, producerea discursului este deopotrivă controlată, selecţionată, organizată şi redistribuită prin intermediul unui anumit număr de proceduri care au rolul de a-i conjura puterile şi pericolele, de a-i stăpâni evenimentul aleator, de a evita copleşitoarea, redutabila ei materialitate.” („Ordinea discursului”, p.15)… Nu poţi vorbi în orice societate despre orice. Nu poţi scrie orişice. Cărţile îşi au şi ele norocul, soarta şi ghinionul lor. Este unul din lucrurile despre care vorbeşte Bogumil Hrabal în „O singurătate prea zgomotoasă” .

Ca gen literar, miniromanul lui Hrabal este o baladă lirico-meditativă, o doină tristă închinată cărţii. Gantea, eroul principal, „autodidact involuntar”, este, prin analogie cu ciobanul „Mioriţei”, un proroc care vorbeşte despre eternitate într-o lume în care fiecare lucru, inclusiv cărţile, îşi are propriul TIMP. Printre tonele de hârtie şi de cărţi supuse nimicirii, Gantea reperează „punctele în care gândirea umană se învecinează cu veşnicia”, adică acele mari idei ale omului care au asigurat evoluţia speciei umane, care au mobilizat şi influenţat mii şi mii de oameni: Hegel, Descartes, Nietzsche, Socrat, Hristos, Lao Tzî. Ele sunt pilonii de sprijin, ferestrele spre eternitate prin care se poate ieşi din temporar, din prezentul efemer… Să fie o aluzie fină la adresa comunismului şi o trimitere directă la caracterul distructiv, dar trecător? Sau o alegorie care trebuie să exprime ideea

Cerul „Veşniciei” văzut de Hrabal are puţine stele, şi printre ele nu se văd aştrii regimului totalitar. În schimb, este Hristos şi Lao Tzî, doi poli într-o ecuaţie construită de autor pentru a puncta două tendinţe distincte în caracterul uman, două emoţii care umplu fiinţa umană: pe de o parte, dorinţa nestăvilită de a schimba lumea, de a o „moraliza”, de a-i înlătura excesele, de a o reconstrui (Hristos), şi înţelepciunea care pricepe deşertăciunea acestor tentative, deznădejdea calmă care a înţeles că unicul orizont legitim de schimbare este omul – lumea rămâne, în parte, aşa cum este, în pofida eforturilor supraomeneşti ale unora (Lao Tzî), pe de altă parte. Există şi aici o alegorie care trebuie să sugereze dezvoltarea logică a oricăror tentative(printre care comunismul) de a schimba lumea din temelii: după o revărsare de emoţii şi proiecte grandioase survine o altă epocă, una a seninătăţii şi a neputinţei calme… După Cântarea Cântărilor vine Ecleziastul. După Hristos vine Biserica…

O altă metaforă, care surprinde bine caracterul efemer al Ideilor de Faţadă este cea a luptelor subterane ale şobolanilor, invizibile pentru oamenii simpli, cei care nu cunosc decât suprafaţa. Este poate o influenţă a lui Dostoevski, poate o inspiraţie din Hugo – să ne amintim că, în „Mizerabilii”, subterana joacă un rol crucial în salvarea lui Marius şi a lui Jean Valjean, fiind, acolo, ca şi aici, inaccesibilă pentru autorităţi. Şobolanii îşi împart zone de influenţă, se luptă pentru distribuirea deşeurilor şi resturilor din oraş, înmulţindu-se nestingherit, departe de ochii lumii. Este posibil ca şi aici, autorul să fi construit o metaforă a luptei ideilor, luptă care se duce în profunzimi, fiind greu de surprins (a se vedea frumoasa metaforă a lui Heidegger: „adevărul se smulgea lucrurilor cu forţa”, adică era disimulat şi descoperirea lui cerea un efort). Chiar dacă în aparenţă, viaţa spirituală a comunităţii pare moartă, nu este aşa. Ea nu moare, ci se transformă sub presiunea ideilor oficiale, a teoriilor de faţadă, a discursurilor legitime; se disimulează şi trece în „samizdat”, în subterană, în sertare, adunând puteri pentru o răbufnire care va distruge construcţiile ideologice oficiale…