sate sub vremi

O observaţie pe care o datorez unui amic: majoritatea comunităţilor rurale din Moldova fac dovada unui contrast paradoxal – sărăcie publică vs bunăstare individuală. De obicei, satele pot fi accesate foarte greu: drumurile sunt fie lipsă, fie într-o stare deplorabilă (drumul de la magistrala Chişinău-Bălţi spre satul Ciocîlteni, r-nul Orhei, bunăoară, are 2 „benzi”, una oficială, cu asfalt, cealaltă e drum de ţară. Calitatea drumului de praf este net superioară celui asfaltat şi deci localnicii îl folosesc preponderent), cu gropi şi râpe care ameninţă să surpe şoseaua la orice pas. Livezi abandonate, clădiri agro-industriale (ferme de animale ori parcuri de transport agricol) sau culturale (mai ales fostele librării rurale, dar, de la o vreme şi şcoli, grădiniţe) părăsite sau distruse, parcuri în paragină, copaci uscaţi gata să se prăbuşească, indicatoare rutiere absente sau schingiuite de mâini dibace, însoţesc călătorul de-a lungul voiajului. Uneori peisajul alternează cu gunoişti neautorizate, aglomeraţii de etichete şi ambalaje, vase din mase plastice şi PET-uri, fântâni abandonate…

În sat, tabloul este acelaşi, în privinţa spaţiului comun: drumuri, fântâni, şesuri şi parcuri, dar complet diferit în perimetrul curţilor individuale.

În ogrăzi – minunăţii şi acareturi de tot soiul: automobile (de obicei cel puţin o bucată), termopane şi jaluzele, antene parabolice încadrează acoperişul (fie acesta ardezie, cum e în majoritatea cazurilor, dar mai nou, apar „căciuli” de ţiglă metalică), garduri de metal sau măcar din beton, peste tot sunete acide, răzbind din interiorul caselor, semn că combinele muzicale au devenit şi ele un bun accesibil – toate aranjate cumva într-o ordine ostentativă în aşa fel încât să se vadă. Telefoanele mobile, DVD-urile şi parţial, calculatoarele, nu mai sunt deja o noutate pentru săteni: discotecile în bătătură adună sute de telefoane mobile într-un spectacol luminiscent, care de care mai sofisticat şi cu mai multe funcţii. Berea, băutură urbană prin excelenţă a devansat demult vinul local, iar consumul ei a devenit o nouă formă de socializare şi networking… Mai degrabă masa de la barul din localitate decât tocitoarea de vin băută la scaunul din faţa porţii (au dispărut demult aceste microplatforme de socializare locală, de mahala, cândva, un sociolog avid va măsura, probabil, gradul de dezvoltare a capitalului social contabilizând şi aceste fluctuaţii de „mobilier”) este platforma de comunicare între săteni, chiar între vecini. Barul, fiind un teritoriu neutru, neangajând emoţional pe nimeni dintre părtaşi, garantează protecţia spaţiului intim şi deci convine tuturor…

Acest contrast între bogăţia individuală şi sărăcia comunitară/comună este explicat, de sătenii înşişi, de dezagregarea şi deresponsabilizarea Puterii, înţeleasă fie ca autoritate locală (Primarul) fie ca instituţie centrală (Guvernul, Preşedintele, arareori Parlamentul): statul nu face nimic, nu se îngrijeşte de drumuri, nu mătură şi curăţă parcurile, fântânile, drumurile şi căile de acces…

p.s. În unele zone, populate de clasa medie, adică cei cu venituri multe şi însemnate, a apărut un germene al cooperării comunitare: 4-5 „gospodari” cu ambiţii şi bani pun mână de la mână şi fac un drum, gazifică uliţa pe care trăiesc sau o conectează la reţeaua de canalizare fără a aştepta ajutorul/implicare statului… Relaţia lor cu Puterea de orice soi e simplă: se comportă ca şi cum aceasta nu ar exista… Deocamdată însă, acest tip de relaţie este privilegiul unor răsfăţaţi, fiind imposibilă în absenţa unui background financiar solid…

fostă librărie…

drum…