Datorez impresii bune unei cărţi semnate de prof. Saul Smilansky de la Universitatea din Haifa: 10 Moral Paradoxes” (Amazon). O carte bună în mod dublu: metodă inedită (autorul propune paradoxul ca structură de interpretare a universului moralei), abordare la sol, empirică cum ar veni, la nivelul microsocialului – privită prin lentila paradoxului morala apare mai puţin ca un set de legi/reguli uscate, în căutarea unei divinităţi care le-ar valida, ivindu-se mai ales sub forma unei realităţi umane accesibile, vii, care respiră, vieţuieşte, moare şi reînvie…
Exemplu:
Paradoxul: Nenorocul norocos. O situaţie tipică – un individ se naşte cu o dizabilitate oarecare (fizică sau psihică). Dificultăţile care rezultă din faptul că acest individ trebuie, pe parcursul vieţii sale, să recupereze şi să muncească mai mult decât ceilalţi pot fi transformate relativ uşor în avantaje: conştiinţa defectului va servi ca şi catalizator al formării unor calităţi: disciplină, motivaţie, care, într-un final, l-ar propulsa pe acest individ mult mai departe decât unii semeni „normali”. Este aici handicapul un lucru regretabil, dacă în absenţa lui individul nu şi-ar fi dezvoltat acele calităţi?
Vreu cartea! Îmi plac la nebunie paradoxurile, cu toate că le urăsc…
Ion Grosus last blog post..Dorin Chirtoacă: singur pe fundalul tuturor
am pus si un link pe scribd.com, de unde poti face download, dar pot sa ti-o dau si pe flash…
Trebuie ca autorul cartii crede in existenta unui dumnezeu atotputernic, atotstiutor si bun. Nimic din ce face el (deci din ce se intampla in lume) nu poate fi rau, trebuie sa existe o logica in toate aceste evenimente, aparent rele. Uite ca a gasit-o, in perspectiva mai larga nimic nu pare suficient de rau in raport cu consecintele bune. Din ce ai scris, mi se pare ca vrea sa spuna ca traim in ‘cea mai buna dintre lumile posibile’. Mie mi se pare total gresit sa alaturam, prin intermediul unui paradox, un rau cu ceva bun. In cazul descris binele pur si simplu se intampla dupa un rau, deci e doar o relatie de consecutivitate temporala intre ele nu si o relatie cauzala. Sa intrebi daca handicapul e ceva regretabil e la fel ca si cum ai intreba daca e regretabil ca ti-ai pierdut familia daca dupa aceea ai incasat o consistenta asigurare de viata. Sau daca e regretabil ca ti-ai pierdut familia daca in consecinta te-ai mobilizat si ai scris unul dintre cele mai bune romane epice…
Exista lucruri regretabile si rele indiferent de ce poate urma dupa ele si vice versa, e bine sa putem evalua fiecare eveniment in mod just fara a incerca sa le amestecam pe toate pentru a extrage o medie.
Dinu, mie legatura mi se pare de o cauzalitate perfecta, in sensul in care o anumita deficienta provoaca un tip de motivatie/comportament/disciplina care-l pot propulsa pe un individ dezavantajat departe… de fapt, sensul acestui paradox este interogatia asupra motivatiilor fiintei umane…
nu stiu daca metoda se mai poate numi inedita, caci in filosofia morala exemplele, fenomenele au fost intotdeauna aduse in discutie pentru a ilustra o concluzie sau pentru a explica o problema. apoi cei care inteleg morala drept un set de reguli uscate validate de o divinitate sau ba sunt o minoritate in filosofie. de fapt n-am citit pe nimeni care ar sustine asta, ceea ce ma face sa cred ca nu e decit o caricatura, o moara de vint cu care nu se merita sa lupti…
in fine. cred ca discutia este mai mult despre valenta morala (sau valoarea?) suferintei decit despre motivatia celor dezavantajati. si totusi aspectele cele mai interesante ale problemei sunt evitate explicit, si e pacat (puntea dintre aceste paradoxuri si problema norocului moral, de exemplu, sau cazul din nota la primul capitol, descris doar pentru a fi exclus).
nu vad, totusi, paradoxul in primul caz. daca sustin ca e regretabil ca mi s-a intimplat x desi s-a intimplat sa aiba consecinte bune (care, apropo, se datoreaza in mare parte efortului meu) pe care nu le regret, care-i problema? ar exista o problema daca nenorocirea ar fi fost o conditie necesara succesului, una de neinlocuit. dar nu este asa. o alta intimplare, mai putin (sau deloc) nefericita, ar fi putut servi drept ocazie, drept punct de pornire pentru ceea ce a devenit in final un succes. deci ceea ce e de apreciat la x poate fi complet separat de ceea ce e regretabil la x, si nu exista de fapt un paradox. daca astea doua ar coincide, am avea un adevarat paradox.
robert, e vorba de intelegerea comuna a moralei pe care o am in vedere , acolo unde morala e chiar perceputa ca un set de reguli uscate validate de o divinitate religioasa sau laica (D-zeu, Statul, Natiunea)…
apoi, nu m-as grabi sa starui prea mult asupra suferintei: pana la urma, sufera si cei avantajati, si restul: de nevroze sunt lipsiti doar mortii…si foarte putini dintre cei vii.
mai fertil mi se pare abordarea prin prisma motivatiei – asta ar clarifica de ce uneori ne “handicapam” singuri, fie ca ne plangem de mila, fie ca fixam scopuri mult deasupra noastra, pentru a crea motivatia de a le atinge, de a ne disciplina, de a ne organiza…
ceva ma duce cu gandul la ideea ca, de cele mai multe ori, handicapul e mai mult un fapt social, decat unul fizic…
nu stiu exact ce vrei sa spui cind sustii ca handicapul e mai mult un fapt social. cred ca e important sa fim atenti aici si sa nu infrumusetam o nenorocire. exista motive obiective pentru care un handicap e o privatiune, orice s-ar intimpla in rezultatul ei. in fine, nu vad de ce n’am admite ca un handicap poate motiva, dar atunci am si siliti sa spunem ca motivatia a fost prea aproape de amor propriu, ceea ce e mai putin nobil decit a fi motivat de insasi valoarea performantei. iar cind se discuta starile interioare ale altora,motivatiile, e bine totusi sa fim modesti in presupuneri, pentru ca pina la urma nu avem de unde sti.
cit despre concentrarea pe valenta morala a suferintei, mi s’a parut evident, caci asa pune intrebarea insasi autorul in introducere si in cele doua capitole pe care le’am citit. practic, cazurile astea sunt, la parerea lui, paradoxuri tocmai pentru ca o nenorocire este, intr’un fel sau altul, si un noroc, iar problema apare tocmai din categorizarea unei nenoriciri drept noroc, ceea ce ar insemna sa admitem ca suferinta este, totusi, buna intr’un fel. dar putem, desigur, vedea aceste cazuri prin alte perspective…asta e unul din avantajele lecturii.
tind sa fiu de acord cu robert, desi eu n-am citit cartea. am nevoie de minimum 2 puncte (exemple) pentru a trasa o dreapta interpretarii. exemplul prezentat nu clarifica de ce ar fi un paradox moral, si anume moral. totusi, se pare ca operam aici cu definitii diferite ale moralitatii. inteleg de ce un nenoroc norocos suna ca un paradox, dar din perspectiva morala lucrurile nu sunt atat de clare, pentru ca norocul nu este o categorie morala. bine, sunt filosofi care considera ca norocul ar fi, volens-nolens, parte a judecatii noastre morale. eu insa tind sa nu fiu de acord cu ei, desi argumentele sunt foarte interesant si nu trebuie evitate.
in concluzie, eu am fost putin derutat de notiunea de paradox moral care a fost alaturata exemplului. din perspectiva motivatiei umane, totul suna mai corect, caci din perspectiva morala lucrurile sunt clare: exista rele obiective si bunuri obiective care nu se pot anula reciproc pentru ca ele pur si simplu exista, independent de ce se intampla inainte sau dupa.