Trei sensuri ale culturii, trei probleme pentru politicile culturale.
Ivaylo Dichev , revista « Cultura », Sofia, Bulgaria, 28 iunie 2007
Nu sunt specialist într-o zonă concretă a politicilor culturale – voi vorbi, pe de o parte, ca individ care a studiat uzul politic al culturii, pe de altă parte ca participant la diferite festivaluri europene, conferinţe, proiecte şi alte manifestaţii. Din păcate, concluziile mele nu sunt dintre cele mai optimiste: văd că scena culturală bulgară este atât de departe de înţelesul „culturii” în Europa, la fel ca în ultimii ani ai şefiei lui Todor Jivkov. Nu pretind că ceea ce voi spune este inedit – încerc doar să disec semnificaţii cu dorinţa expresă de a fi util. Deoarece consider că una din problemele majore ale culturii (şi implicit politicilor culturale) în Bulgaria este această ambiguitate de înţelesuri şi politici, care construiesc un tablou trist al culturii bulgare, în comparaţie chiar cu ţări vecine ca Serbia, România sau Turcia (să amintesc doar trei nume: Marina Abramovich, Cristian Mungiu, Orhan Pamuk – nu spun că la noi oamenii sunt mai puţin talentaţi. Dar din moment ce, cel mai cunoscut pictor bulgar, Nedko Solakov, pe care îl cunosc în toate galeriile şi expoziţiile importante ale Europei, în Bulgaria este cunoscut doar unui număr restrâns de specialişti, ceva este putred în geometria spaţiului cultural bulgar).
La noi avem, în primul rând, o sacralizare a culturii, o chestie ridicolă într-o ţară europeană contemporană, pe de altă parte, sacralizatul oarecum în mod deschis se transformă în bibelou pentru străini sau vânzare populistă cu amănuntul. Observăm o continuă sacralizare a culturii de către politicieni, lucru periculos – să ne amintim de apărarea preelectorală absurdă a Batakului împotriva unei studente, de acei intelectuali de stânga care urmau să pună note primarilor, de transformarea Muzeului Naţional de Istorie în restaurant – semn de „vasalitate” pentru d-nul Bush.
Deci, propun teza că, utilizând noţiunea „cultură”, noi înţelegem trei lucruri diferite – marfă, autohtonism (însuşirea de a fi local) şi ideal. Fiecare din aceste trei înţelesuri presupune un tip diferit de politică culturală, care, pentru mine trebuie să se facă separat de celelalte două.

Cultura ca marfă
Industria culturală este una dintre cele mai dinamice în lumea contemporană – gândiţi-vă doar la faptul că, astăzi, se privesc mai multe filme şi se ascultă mai multă muzică decât acum 50 ani. Vom greşi însă, dacă vom spune că cultura se vinde doar dacă poartă marca Hollywood sau Amazon dot com. Şi nu trebuie să scotocim neapărat telenovela braziliană marca „Globo” pentru a găsi o alternativă a Americii. Să ne amintim: primele şi cele mai profitabile afaceri particulare ale „tranziţiei” au fost, în Bulgaria, editurile şi presa. Să ne amintim de bătălia pentru hârtie care se purta atunci.
Emblema industriei culturale bulgare este la moment muzica, şi mai ales fenomenul, care în perioada stihiinică şi folclorică purta numele „Chalga” (analogul românesc al manelelor), iar pe urmă s-a profesionalizat, instituţionalizat şi şi-a luat eticheta simpatică de „pop-folk”. Ocupaţii fiind de a face grimase rituale de greaţă, noi nu vedem care este de fapt problema acestui gen de cultură bulgară, cel mai popular la moment. De fapt, problema nu constă în faptul că pop-folkul bulgar este mai tâmpit decât rapul sau alte genuri de muzică socială; ci că el aşa şi nu a născut un Goran Bregovic. Că acest stil muzical produce în fiecare an zeci de „frumoase” pe conveier, care se remarcă cu o piesă monotonă, un scandal şi apoi pleacă în neantul din care au venit. Problema este că ceva împiedică formarea unor staruri adevărate. Prea uşor se intră pe piaţă – şi când deschizi o universitate, şi când creezi o interpretă pop-folk. Rezultatul în ambele cazuri este identic – calitate joasă şi lipsă de competitivitate.
Economiştii ştiu că fiecare industrie are măsuri care favorizează înmulţirea jucătorilor mici, sunt şi măsuri care avantajează concentrarea capitalului – în industria culturală bulgară de astăzi, cred, trebuie aplicate ultimele. Doar un mare jucător poate să fie competitiv pe piaţa globală (nu uitaţi că astăzi şi piaţa internă este globală!). doar el poate investi în proiecte culturale de lungă durată, în pregătirea cadrelor, publicitate etc. Şi când spunem „mare jucător” pentru Bulgaria, trebuie să ne gândim cum va fi el la scară balcanică, europeană.
Ar fi o tactică greşită să evaluăm marfa prin prisma unor criterii estetice prea ridicate, cu prea multă moralitate. Unele norme mai generale ale bunului-simţ sunt suficiente. Dar trebuie să deosebim clar această activitate culturală comercială, această industrie de cealaltă cultură, cea pe care o lăsăm la mâna statului şi a finanţării publice. La noi nu există o graniţă între comercial şi necomercial – unii se supără dacă îi numeşti comerciali, alţii nu doresc să se lipsească de situaţia confuză între piaţă şi subsidii. Dacă ne întoarcem puţin la timpurile socialiste vom vedea şi motivele acestei confuzii. Ideologia de atunci era obsedată de ideea indivizibilităţii şi unităţii culturii – romanele culturale ale unui Andrei Gulyaşki se discutau împreună cu literatura înaltă.

Cultura ca LOC
Cu totul altceva înseamnă „cultura”, când avem în vedere locul pe care omul îl ocupă în lumea globală – acel context spiritual care alimentează identitatea şi întăreşte ţesătura socială: biblioteci, grupuri de entuziaşti, iniţiative locale, proiecte artistice de interacţiune a comunităţilor locale, pe scurt trăirea culturală a locului, autohtonismul. Desigur, acest sens al „culturii” exclude din start criteriile succesului comercial şi profitului. În acest sens cultura este dreptul individului de a trăi într-o lume care corespunde cel mai bine cerinţelor sale spirituale. Criteriul funcţionalităţii acestui tip de cultură este mai degrabă bogăţia şi diversitatea lui – reflectă el oare diversitatea reală a comunităţii locului dat? Sau sălile de lectură sunt frecventate doar de pensionari care, din prisosinţă de timp liber, caută şi glorifică aşa zisul folclor autentic? Găsim oare în biblioteci acele produse culturale pe care le caută cetăţeanul contemporan sau acolo găsim doar volume învechite ale lui Avakum Zahov? Participă cineva în atelierele organizate de artiştii ambulanţi?
Acest tip de cultură, susţinut, fie şi din raţiuni ideologice, de comunism, acum se află în cădere liberă. Prima cauză este, desigur, faptul că, ex definione, această cultură bogată este necomercială, iar bani nu sunt. Sau mai curând – bani ajung doar pentru menţinerea unui oarecare status-quo, nu şi pentru dezvoltare. Autorităţile din Sofia în sfârşit au hotărât să creeze un fond pentru cultură, sperăm că va fi un exemplu reuşit. Nu doar în Franţa etatistă, dar chiar în America liberală în biblioteca de cartier puteţi împrumuta gratis discuri cu muzică clasică, cărţi desenate pentru copii, filme din fondul de aur. La noi biblioteca înseamnă doar cărţi, iar cărţi înseamnă doar Ivan Vazov, iar aceasta la rândul lui înseamnă şcoală, constrângere. Şi în locul unei atmosfere de sărbătoare şi creaţie, biblioteca se transformă într-un spaţiu al plictiselii şi pustietăţii mortale. Cultura, redusă la ritual, la o închinare permanentă în faţa unor oase moarte, stimulată doar de sentimentul vinei este pur şi simplu moartă – cetăţenii, în cel mai bun caz fac un act de prezenţă, după care procură sau împrumută discul cu Harry Potter ori pornesc calculatorul.
Să presupunem că la moment se dau trei milioane de leva pentru biblioteci, să presupunem că aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea unor produse pe care oamenii cu adevărat doresc să le consume. Dar există o altă problemă a politicilor culturale locale, care mi se pare mai serioasă: cultura ca loc nu are un scop clar, un ţel fix, iar criteriile de evaluare cu greu încap în schemele birocratice. Trebuie ca oamenii să participe activ, să se simtă bine, să le fie interesant şi plăcut – iar asta presupune un tip de politici culturale în Plovdiv, altul în satul Kruşari. Dar şi politicile noastre culturale din ultima jumătate de secol se fac din sus în jos – deci, dacă lăsăm comunităţile locale să decidă ce vor face, există un risc ca să continue ceea ce avem acum – simplificare extremă, monotonie, pretutindeni folclor, pop-folk, `art” (cum se numeşte acum kitsch-ul cultural).
O descentralizare rapidă a politicilor culturale locale este riscantă deoarece întotdeauna vom avea la putere pensionarii. Politicile culturale locale trebuie să se opună acestui fapt, să favorizeze apariţia diverşilor subiecţi culturali: de obicei vorbim despre protecţia minorităţilor, dar nu a celor etnice – să le numit minorităţi intelectuale. De exemplu adolescenţii, care se interesează de grafică pe calculator, nu au pur şi simplu experienţă organizaţională, se plictisesc să fondeze asociaţii, să facă adunări etc. În acest caz ar trebui ajutaţi să formeze un grup al amatorilor de graffiti, sau free run. O asemenea situaţie va scandaliza vechea gardă a activiştilor culturali, bibliotecari sau profesori, dar nu e o problemă, doar pentru asta există cultura, să exprime diferenţele, să le menţină în cadrul simbolicului, în loc să provoace conflicte în viaţa reală.
Poate ar fi bine ca aceste fonduri culturale să fie repartizate sub formă de granturi pentru iniţiative culturale locale, să avem un caz, când va există, pentru fiecare nevoie culturală o posibilitate de sponsorizare. Pe de o parte multiple surse de finanţare, pe de altă parte multe verigi absorbante intermediare; criteriile eficienţei unei asemenea politici culturale vor fi diversitatea activităţilor. Această dinamică este contrară celei comerciale, ea favorizează şi susţine minorităţile intelectuale, dezvoltarea personală, procesul, nu produsul. Cel mai important este să stabilim un dialog – între elev şi profesor, între artist şi publicul local, între centru şi periferii.

Cultura ca ideal
În sfârşit, cel mai dificil sens al noţiunii „cultură” – cel în care o utilizăm în viaţa cotidiană: „cultura înaltă”, adică totalitatea creaţiilor spirituale, măsurate cu ajutorul unor etaloane universale ca măiestrie, talent, perfecţiune. De ce acest tip de cultură se află astăzi într-un regres vizibil, sau, s-o spun altfel, de ce nu reuşeşte să creeze nume mari, ca pe vremea lui Jivcov? Fără îndoială problema nu stă în lipsa de talent, dar în faptul că nu există un mecanism care ar centra peste aceste talente atenţia, să le evalueze, să le acorde importanţa pe care o merită. Să luăm cazul cel mai cunoscut: dispariţia criticii literare. Fiecare a observat şi constatat probabil acest deces al ei – există publicitate a unor opere, diferite răfuieli personale, dar evaluare sistematică a produselor culturale, nu! Chiar spaţiul cultural ca atare s-a dezintegrat în totalitate – cum observă Mihail Nedelchev, avem două literaturi, care nu se citesc şi nu se cunosc. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre artele vizuale, şi despre teatru. Şi oare doar în două s-a rupt acest spaţiu cultural? Mi se pare că cultura înaltă nu mai este posibilă în graniţele statului naţional – cultura înaltă după 1989 nu mai poate fi naţională. Într-o lume deschisă totul se măsoară cu etaloane mai rigide: cultura de elită poate lua teme, sensibilităţi şi impulsuri naţionale, dar dacă nu se realizează într-un context mai larg, nu-şi va putea îndeplini rolul. Să fie finanţate chiar 15 emisiuni culturale în mass-media electronică de stat, problema nu se va rezolva: problema nu stă în mijlocul de comunicare, ci în subiect.
Anterior, criticul îşi construia legitimitatea din relaţia sa echivocă cu puterea de stat centralizată – ca reprezentant sau oponent al ei. astăzi situaţia este complet diferită şi vocea critică s-a pierdut în jungla pieţei. Un nou centru constructor de ierarhii astăzi este posibil doar la nivel european, dacă nu chiar mondial. În plan material acest lucru este clar – magnificii noştri cântăreţi de operă nu au suficient public la noi, încât să poată trăi din artă – ei nu pot obţine în contextul naţional acea popularitate oferită lor de scenele mondiale. Dar aici trebuie să vorbim de principii, etaloane, deoarece lucrul cel mai important pentru succes, şi nu doar în cultură, nu sunt banii, ci condiţiile de concurenţă; aşa este construită fiinţa umană încât are nevoie mai mult de concurenţă cinstită decât de premiul (rezultatul) final.
Când vorbim despre cultura înaltă trebuie să ne gândim şi la modul în care se construieşte şi adună prestigiu. Dilema: ce va cântări mai mult – titluri naţionale de genul „artist al poporului”, ordine, distribuite de politicieni locali sau forme de recunoaştere internaţională? Distincţiile naţionale vor fi atribuite şi din cauza celor internaţionale sau din contra – vor fi compensaţie a lipsei acestora? Mai general: vom lăsa să se dezvolte prăpastia dintre autohtonişti şi „vestici” care a marcat ultimii 17 ani? Cu alte cuvinte, consider că politicile culturale în acest al treilea sens al noţiunii „cultură” trebuie orientate spre includerea autorilor bulgari în reţelele europene şi mondiale, spre expansiune, nu spre apărarea presupusului „specific local”, în spatele căruia stă de obicei un cumătrism şi lăudătorism reciproc. Un asemenea tip de integrare va oferi acel punct de sprijin necesar culturii înalte.
Sunt pregătiţi oare experţii bulgari, funcţionarii, artiştii să se dezică de o parte din „suveranitatea” lor culturală pentru a se înscrie într-un spaţiu mai larg? Şi chiar dacă nu sunt, vor trebui să fie pregătiţi pentru asta întrucât realitatea îi va obliga. Un posibil contraargument al lor va fi faptul că nu există criterii clare în domeniul culturii înalte, pe care am putea să le luăm ca etalon. Totuşi cred, că, în mod necesar vor fi organizate consilii, concursuri, festivaluri, burse la care nu pot să nu ia parte colegi străini. Avem nevoie nu doar de o muncă de explicitare, care să ne facă să fim atenţi atunci când auzim că un tip care a cântat într-o şcoală bavareză ne este prezentat ca „artist care a concertat în Germania”. Introducerea unor ierarhii clare de evaluare a culturii înalte presupune faptul că colegii noştri străini să fie participanţi ai daialogului cultural pentru ca spaţiul public bulgar să devină parte a celui european.

—
Voi lăsa la o parte dezbaterile filozofice cu referire la faptul că aceste trei sensuri ale noţiunii „cultură” au vre-o legătură între ele – în acest text mi-am propus scopul de a le despărţi, de a defini criterii de reuşită a politicilor publice culturale în cele trei direcţii. Voi lăsa la o parte şi practicile concrete ale subiecţilor culturali. Vreau să subliniez doar că cele trei sensuri presupun trei tipuri de politici publice diferite, subordonate unor criterii diferite. În cazul culturii comerciale miza este profitul, piaţa, calitatea, stabilitatea – ca în cazul oricărei alte industrii. Cultura locală trebuie evaluată prin prisma participării, implicării, pedagogiei culturale, a diverselor forme de dialog dintre artişti, amatori, cetăţeni, cât despre cultura înaltă a tenacităţii, talentului şi perfecţiunii – ea este o problemă de prestigiu şi realizările ei trebuie apreciate şi de alţii, nu doar de noi.