La rubrica traduceri: poezii din Saint-John Perse, Rene Char şi Bernard Noel.
Selecţiuni din Char, omul care spunea: „Un poète doit laisser des traces de son passage, non de preuves. Seulement les traces font rêver.”:
RUMENEALA MATINALILOR
Lui Henry Mathieu
Adevărul e personal.
Fiţi atenţi: nimeni nu este demn de încredere.
Îl îmbrăţişez pe cel care, erupând din oboseala şi sudoarea sa,se va apropia ca să-mi spună: “Am venit să te înşel”.
O, mare bară neagră, pe calea spre moartea ta, de ce ţi-ar fi mereu menit să arăţi fulgerul?
I
Starea de spirit a soarelui ce răsare este voiciunea în pofida durităţii zilei şi amintirii nopţii. Culoarea cheagului de sânge devine rumeneala aurorei matinale.
II
Când ai misiunea de a trezi, începi prin a te scălda în râu. Dintâia încântare precum dintâia înfiorare sunt pentru tine însuţi.
III
Impune-ţi şansa, apropie-ţi fericirea şi mergi spre propriul risc. Privindu-te, ei se vor obişnui.
IV
Chiar şi în cea mai puternică furtună, totdeauna se află o pasăre care să ne calmeze. O pasăre necunoscută. Înainte de a-şi lua zborul, ea cântă.
V
Înţelepciunea e de a nu te îngrămădi, dar, în comuna creaţie şi natură, să afli numărul nostru, reciprocitatea noastră, diferenţele noastre, trecerea noastră, adevărul nostru, şi această puţină disperare care e impuls şi ceaţă mişcătoare.
VI
Mergeţi la esenţial: oare să nu aveţi nevoie de tineri arbori spre-a vă-ntineri pădurea?
VII
Intensitatea e silenţioasă. Imaginea sa nu o reprezintă. (Iubesc ceea ce mă orbeşte şi apoi accentuează obscuritatea în intimitatea mea.)
VIII
Cât suferă această lume, pentru a deveni a omului, spre a fi modelată între cei patru pereţi ai unei cărţi! Cum să nu vezi mai mult decât o neşansă în faptul că după aceasta ea nimereşte pe mâinile speculanţilor şi excentricilor care o forţează să avanseze mai repede decât propria-i mişcare? A înfrunta cât de cât această fatalitate cu ajutorul magiei sale, a deschide în aripa drumului, în ceea ce-l înlocuieşte, insaţiabile circuite, aceasta e obligaţiunea Matinalilor. Moartea nu este decât un somn deplin şi pur cu semnul plus care îl pilotează, ajutându-l să despice torentul devenirii. De ce te-ar alarma această aluvionară stare a ta? Încetează de-a mai lua creanga drept tulpină şi rădăcina drept vid. Acesta nu e decât un mic început.
IX
Trebuie să sufli peste câteva licăriri pentru a face lumină în toată legea. Arşi ochii frumoşi desăvârşesc ofranda.
X
Femelă redutabilă, poartă turbarea în muşcătură şi un frig mortal în coapse, ea, această cunoaştere care, pornind de la o nobilă ambiţie, va termina prin a-şi afla măsura în lacrimile şi jugulaţia noastră. Nu vă înşelaţi, o, voi printre cei mai buni cărora ea le jinduieşte braţul şi le pândeşte slăbiciunea.
XI
La fiece presiune a o rupe cu şansele noastre, cu morala noastră, şi de-a ne subjuga vreunui model simplificator, ceva ce nu datorează nimic omului, însă ne vrea binele, îndemnându-ne: “Răzvrătit, răzvrătit, răzvrătit…”
XII
Aventura personală, aventura prodigioasă, comunitatea zorilor noştri.
XIII
Cucerirea şi conservarea indefinită a acestei cuceriri de până la noi care murmură naufragiul nostru, ne derutează decepţia.
XIV
Uneori avem particularitatea de-a ne legăna în mers. Timpul ni-i uşor, pământul ni-i propice, piciorul nu ni se întoarnă decât cu bună ştiinţă.
XV
Când spunem: inima (şi o spunem cu regret), este vorba de o inimă excitată care acoperă carnea miraculoasă şi comună, şi care în orice clipă ar putea să înceteze a bate şi consimţi.
XVI
Între cel mai mare bine al tău şi răul lor mai mic se rumeneşte poezia.
XVII
Roiul, fulgerul şi anatema, trei oblice ale unuia şi aceluiaşi pisc.
XVIII
A te ţine ferm pe pământ şi, cu dragoste, să-i întinzi mâna unui fruct neacceptat de cei care vă susţin, edificând ceea ce crezi că-ţi este casa, fără concursul primei pietre care e de neînţeles cum totdeauna e pusă greşit, acesta fiind blestemul.
XIX
Nu te plânge că trăieşti mai aproape de moarte decât înşişi muritorii.
XX
Se pare că totdeauna naşterea e la mijlocul drumului dintre începutul şi sfârşitul lumii. Noi creştem în revolta făţişă aproape deopotrivă de furioşi contra a ceea ce ne animă şi contra a ceea ce ne reţine.
XXI
Imită pe cât mai puţin posibil oamenii în enigmatica lor maladie de a face noduri.
XXII
Moartea nu e demnă de ură decât din motivul că afectează în parte fiecare din cele cinci simţuri ale noastre, apoi pe toate dimpreună. La rigoare, neglijează auzul.
XXIII
Nu se clădeşte multiform decât pe eroare. Aceasta e ceea ce ne permite, la fiece renovare, să ne credem fericiţi.
XXIV
Când nava dispare, vela ei se salvează în interiorul nostru. Ea dăinuie opac peste sângele nostru. Noua sa nerăbdare se concentrează pentru alte călătorii obsedante. Oare nu e aşa, vă întreb pe voi, cei orbi pe mare? Voi, cei care vă legănaţi în toată-această albăstrime, în tristeţea înălţată pe valurile cele mai îndepărtate?
XXV
Noi suntem trecători meniţi de a trece, şi deci de-a difuza neliniştea, de-a administra căldura noastră, deci de-a ne expune exuberanţa. Iată de ce intervenim! Iată de ce suntem intempestivi şi insoliţi. Egreta noastră nu înseamnă nimic. Utilitatea ne este îndreptată contra utilizatorului.
XXVI
Aş putea despera de mine însumi şi să păstrez speranţa în Dumneata. Am căzut din strălucirea mea, şi moartea văzută de toţi, dumneta n-o marchezi, iederă în zid, plimbându-te la braţul meu.
XXVII
În sfârşit, dacă ţi-ai zis să distrugi, s-o faci cu ustensilele nupţiale.
Traducere de Leo BUTNARU
Bernard Noel:
Nicăieri vocea mea
un cuvînt pleacă
el poartă foamea
inimii
pofta
în buzunarul său de aer
vezi izvorul
răsuflării
îţi ridici ochii
pe unde trece umbra mea
fără mine
o epavă se rostogoleşte
prin gură
semn al viitorului
care nu găseşte
un prezent
străinul merge deja
pe aripa literelor
cerul se înălbeşte din nou
la capătul limbii
sabia vîntului
oh ce ploaie răpăie
pe faţa ta ce jet
al sensului uitat
tu mergi aiurea
eu încă mai respir
mîna mea se umple
de lumină rece
ne rămîne
un mic anotimp
somnul e o tîmpenie
cînd va veni ziua
o privire o să dispară
de pe buzele tale
fiecare nume moare
în linişte
Traducere de Irina NECHIT
Tot acolo poate fi găsit un studiu excelent al lui Michel Pastoureau „Regele animalelor”, care propune o excursie în bestiarul medieval. Studiind ierarhia animalelor în imaginarul popoarelor nordice, Pastoureau descrie pasionant locul privilegiat al Ursului, regele animalelor. Mult înaintea Leului (venit probabil odată cu descoperirea de către fenicieni, greci şi romani a Africii, dar impus masiv şi de creştinism, dacă-mi aduc aminte există multe referinţe în Biblie despre lei), ursul a fost închipuirea forţei supreme, a puterii, voinţei şi incarnaţia absolută a atotputerniciei… „În cazul tinerilor, de exemplu, a te înfrunta cu ursul şi a-l ucide constituie punctul de trecere obligatoriu pentru a accede la lumea războinicilor adulţi ». Practica aceasta, menţionăm, este întâlnită şi în spaţiul dunărean: Ştefan cel Mare a dus şi el o luptă cu un urs pe care l-ar fi ucis cu mâna goală, preţ suficient pentru intrarea în legendă. Mai există în folclorul popular şi ziceri precum că, consumul de sânge de urs ar adăuga vigoare, putere, ar avea un efect năucitor asemănător vinului. Pe scurt, iată un teren fertil pentru istoriografii români, care vor trebui să stabilească relaţii transfronaliere şi corespondenţe surprinzătoare în diferitele colţuri ale Europei. S-ar părea că imaginarul românesc este mult mai european decât starea de luciditate.
…A apărut un nou număr „Contrafort”. Partea veselă este că mi-au publicat un articol-recenzie-eseu-impresii-jurnal (pentru a-l imita pe Leo Butnaru şi stilul său stufos), cel care înşira emoţiile şi gândurile mele după un recital de poezie. I-am rugat să publice adresa blogului personal, văd că s-au ţinut de cuvânt. Numele puteau să-l ignore, nu am pretenţii, încă.
Revista în sine cam şchioapătează. Pagina a doua, aia cu programul festivalului de Film Românesc de la Chişinău e una aruncată în vânt. Nici nu se merita, oricum numărul a ieşit de sub tipar astăzi, iar festivalul s-a terminat duminică. Chiar să nu fi găsit ei un textuleţ drăguţ?
Mi-au plăcut: Iulian Ciocan şi povestirea „Spidola” din pag. 18, un stop-cadru în cotidianul comunist al epocii Brejnev, o mică parabolă despre „duşmanii” interiori şi exteriori ai celui mai pacifist stat din lume, despre faptul cum un adevăr biologic banal, cum ar fi moartea firească a individului, este transformat într-un subiect politic… Aş mai aminti excelentul articol al Magdei Cârneci: „Nu sunt foarte sigură ” pe care îl scanez zilele următoare, asta dacă web-designerul de la Contrafort nu-l urcă pe site.
Leo Butnaru porneşte un ghem mare, numit Gombrowicz. Voi încerca să-i fac concurenţă, atât cât mă pricep, că tot la Gombrowicz, şi tot la Jurnal sunt şi eu acum.
Trunchiuri pentru posibile meditaţii:
„Până ajunge la majorat, un copil din România vizionează 6.500 de crime şi 85.000 de scene violente”. (Suplimentul de Cultură, nr. 134. p. 4, articolul „De ce Tom şi Jerry renasc în Bahmu & Prigoană” al lui Alex SAVITESCU).