Pe 2 septembrie s-au împlinit 4 ani de la moartea lui David Graeber, survenită în 2020 în urma unei pancreatite acute, antropolog și activist anarhist american.
În mediile activiste Graeber este cunoscut pentru implicarea sa în diverse mișcări de protest, dintre care Occupy Wall Street este cea mai cunoscută. Folclorul protestatar îl creditează pe Graeber cu meritul de a fi inventat sloganul mișcării Occupy – ”We are the 99 %” (rom. Noi reprezentăm 99 % din populație). Sloganul exprima, într-un mod extrem de concis, inegalitatea de venituri în SUA, unde 1 % cei mai bogați oameni dețin cam 22 % din bogățiile țării)…
Graeber a combinat, de-a lungul vieții, cariera academică cu implicare activă în cauze în care a luat apărarea celor slabi. În 2005, Universitatea Yale a refuzat să îi prelungească contractul de muncă, care i-ar fi oferit, cu începere din 2008, un contract permanent pînă la pensie (eng. academic tenure), unul din motive fiind că Graeber ar fi luat apărarea unei studente care urma să fie expulzată din universitate din cauza că ar fi fost membră a sindicatului studenților din universitate.
După ”exilarea” de la Yale David Graeber ajunge la London School of Economics, acolo unde va preda pînă la sfîrșitul vieții…
În română, lui Graeber i-au apărut, din cîte știu, două cărți.
Prima, ”Datoria. Primii 5000 ani” reprezintă o lucrare în care Graeber cercetează modul în care logica economică a colonizat alte sfere ale vieții, pornind de la exemplul datoriei. Datoria, argumentează Graeber, care e la origini o relație morală sau juridică, ajunge să fie redusă la o simplă tranzacție economică unde ”efectele umane nu mai trebuie calculate; se calculează doar suma împrumutată, soldul, penalitățile și ratele dobînzii” (p.22). Factorul crucial ține, în opinia lui Graeber, de ”capacitatea banilor de a transforma moralitatea într-o chestie de aritmetică impersonală – și, în același timp, de a justifica astfel lucruri care altminteri ar părea scandaloase ori obscene.” (p. 22).
Din acest punct de vedere ”istoria datoriei” este și o istorie a violenței, atît celei simbolice (cea care transformă relațiile interumane în matematică), cît și a celei reale (colectarea datoriei presupune că creditorul are acces la forță pentru a o recupera).
Teoria datoriei este o încercare a lui Graeber de a face teorie antropologică mare (eng. Grand theory), în cheia lui Claude Lévi-Strauss sau Bronisław Malinowski.
Cealaltă carte a lui Graeber tradusă în română, ”Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii”, scrisă împreună cu David Wengrow, e un exercițiu ambițios de antropologie anarhistă. În această lucrare iconoclastă Graeber și Wengrow scriu o istorie a lumii din cele mai vechi timpuri pînă azi care e în răspăr cu tradiția istoriografiei evoluționiste.
Detaliez: ”marile narațiuni” (ghilimele îmi aparțin) despre preistoria omenirii se împart, la modul cel mai simplu, în două grupuri. Un grup, inspirat din Rousseau, povestește că preistoria omenirii e o epocă în care oamenii au trăit în mici cete de vînători-culegători, într-un fel de stare de inocență copilărească. Această epocă ”fericită” s-a sfîrșit după revoluția agricolă și mai ales după apariția orașelor și statului.
Celălalt grup, inspirat din Hobbes, construiește o preistorie în care oamenii se dușmăneau între ei, într-un război al tuturor contra tuturor și doar apariția statului a făcut posibilă reprimarea instinctelor noastre inferioare, și deci societatea și viața în comun.
Pentru Graeber și Wengrow aceste narative ”nu sînt adevărate, au implicații politice teribile și fac trecutul omenirii inutil de plictisitor” (p. 15). Lumea vînătorilor și culegătorilor, înainte de apariția agriculturii, ”era una a experimentelor sociale îndrăznețe, semănînd mult mai mult cu o paradă carnavalescă a formelor politice decît cu abstracțiile monone ale teoriei evoluționiste” (p.15).
Altfel spus, lumea contemporană nu are neapărat un avantaj în fața preistoriei din punct de vedere al experimentării cu forme politice, nu e neapărat mai ”egală” decît preistoria (apariția agriculturii nu a însemnat începutul proprietății private și nici măcar a inegalității). Demersul cheie al lucrării ține de respingerea categorică a schemei istoriografice potrivit căreia societățile umane ar putea fi clasificate ”în funcție de diferitele lor stadii de dezvoltare, fiecare cu propriile tehnologii și forme de organizare caracteristice (vînători-culegători, agricultori, societate urbană-industrială și așa mai departe)” (p.16).
Pe parcursul cărții, Graeber și Wengrow arată, pe de o parte, cum această schemă apare și se consolidează în Vest cu începere din Epoca Luminismului.
Pe de altă parte, Graeber și Wengrow demonstrează bogăția impresionantă de forme de organizare și autoorganizare politică a comunităților umane în preistorie, aroganța europenilor de a aranja restul lumii în scheme spațiale și temporale (ceea ce Johannes Fabian numea refuzul europenilor de a accepta că popoarele indigene trăiesc în aceeași epocă – în schema evoluționistă europenii reprezentau și trăiau în modernitate, iar grupurile indigene din toată lumea – trăiau în premodernitate).
Unul din exemplele unor mega-așezări preistorice menționat de autori se referă la așezările urbane (numite ”megasituri”) din regiunea Mării Negre, în Moldova și Ucraina, ca parte a culturii Cucuteni-Tripolie. Mărturiile arheologice citate de autori arată că aceste așezări urbane erau de dimensiuni mari, au o vechime considerabilă (megasiturile Talianki sau Maidanețke datează de la începutul mileniului IV î.e.n, adică ar fi existat chiar înainte de primele orașe cunoscute din Mesopotamia), care s-au autoguvernat în absența vreunei administrații centralizate sau unor spații de depozitate comună, în care nu există fortificații sau arhitectură monumentală, care practicau grădinăritul la scară mică, creșterea animalelor și cultivarea livezilor (p.233). Aceste protoorașe ajung la populații de pînă la 10 mii de oameni.
Acest mod de viață, argumentează autorii, nu este cîtuși de puțin simplu – locuitorii acestor protoorașe importau sare din Carpați și extrăgeau silex din Valea Nistrului, pe care-l foloseau pentru fabricarea uneltelor (p.235).
Deși toate locuințele acestor așezări urmau un plan comun în linii mari, totuși fiecare dintre ele era unică. ”De la o locuință la alta se inovează constant, existînd chiar și un spirit ludic în ceea ce privește regulile de conviețuire. Fiecare unitate familială își inventa propriile mici variații ale ritualurilor domestice.” (p.235).
Comunitățile erau egalitare, consolidate de sisteme complicate de ajutor reciproc, totul fără să fie nevoie de un control sau o administrație centralizată…
Demersul umanist al cărții este exprimat de formula potrivit căreia noi, oamenii, ”sîntem proiecte de autocreație colectivă”, iar istoria noastră cu începere din cele mai vechi timpuri (pe care însă am uitat-o!) este cea a unor creaturi ”pline de imaginație, inteligente și jucăușe” care au experimentat dintotdeauna, inclusiv cu forme de organizare politică, și în felul acesta s-au autocreat…