Fondul pentru Lupta cu Corupția (ФБК/FBK) a lui Alexei Navalnîi, a scos un documentar în trei epizoade – ”Trădătorii” despre anii 90 și ascensiunea lui Vladimir Putin.
Regizoarea filmului, Maria Pevcih, este o bloggeră cunoscută în Rusia, autoarea canalului de Youtube ”Politica Accesibilă” (rus. Популярная политика), emisiune multimedia a FBK.
Titlul, ”Trădătorii”, a fost ales în mod deliberat pentru a fi provocator (de vreme ce Pevcih, ca și Navalnîi, ca și mulți alți oameni ce se opun lui Putin) sînt declarați în mod curent drept agenți străini, adică trădători.
Totodată titlul mai are și un alt sens – e un reproș adus generației de oligarhi ruși care, ajungînd în poziții de putere au folosit posibilitățile pe care le aveau pentru a se îmbogăți personal (prin sărăcirea celor mulți), au slăbit instituțiile statului (pe care le-au pus să lucreze în scopuri personale) și astfel au trădat drumul ”normal” al Rusiei spre o democrație și economie de piață funcțională, sprijinindu-l pe Elțîn, apoi pe Putin.
La modul concret, ”Trădătorii” se referă la o mînă de oameni care au influențat politica rusă pînă în anul 2000 – Berezovski, Hodorkovski, Aven, Abramovici, Valentin Iumașev (ginerele lui Elțîn), Tatiana Iumașeva (fiica lui Elțîn), Gusinski etc.
Filmul povestește și despre oamenii care ar fi putut să opună rezistență acestui sistem dar au ajuns să fie înfrînți de el (iar unii să fie cooptați) – primarul de Petersburg, Anatolii Sobciak, Evghenii Primakov, Alexandr Lebedi etc…
În fond, filmul nu povestește vreo istorie necunoscută – documentele la care face referință sînt toate publice, iar multe din ”probele” filmului sînt de fapt citate din protagoniștii acestuia (sub forma amintirilor, relatărilor sau, ca în cazul lui Berezovski și Abramovici, detaliile modului în care aceștia au aservit statul rus în anii 90 sînt preluate din stenograma ședințelor de judecată de la începutul anilor 2010, cînd cei doi foști prieteni, acum inamici, se judecau la Londra).
Valoarea filmului nu este deci, documentară sau de investiga anumite pete albe ale istoriei.
Mai degrabă, filmul face un exercițiu dublu: (1) de a polemiza cu o anumită interpretare oficială a istoriei anilor 90 și (2) de a explica, generațiilor ce vin după 1990, ce s-a întîmplat în acești ani confuzi în Rusia și de ce aceasta este important pentru a înțelege situația curentă (în care Putin tocmai a fost inaugurat pentru încă 4 ani ca președinte, și dacă își duce mandatul la capăt va fi guvernat țara 28 ani, adică mai mult, de exemplu, decît ultimul țar al Rusiei, Nicolai al II-lea).
Pe partea de polemică cu istoria oficială, filmul Mariei Pevcih vrea să contracareze povestea ideologică, folosită mult în discursul lui Putin și al acoliților săi, că anii 90 ar fi fost un timp al dezordinii, corupției și jafului generalizat (ceea ce e adevărat) și că Putin ar fi apărut la începutul anilor 2000 pentru a pune capăt acestui haos, instaurînd un regim al ordinii, alungînd oligarhii și consolidînd statul rus slăbit de aceștia…
Pevcih arată că, de fapt, Putin nu doar că nu e o figură exterioară lumii banditești din anii 90, ci că e parte integrantă a acesteia. În rolul său de vice-primar al Sankt-Petersburgului, al doilea oraș din Rusia, Putin participă activ la schemele prin care bandiții din oraș (și din Rusia) fură proprietatea publică, fac contrabandă cu resurse naturale, discută și negociază diverse taxe și forme de protecție cu lumea interlopă etc…
Altfel spus, Putin, e parte a acelei probleme – oligarhii, bandiții, sărăcirea generalizată și deliberată a populației ruse – pe care propaganda oficială încearcă să o prezinte acum ca lumea pe care Putin a venit ”din afară” să îi pună capăt…
Îi reușește? Parțial.
Unul din punctele slabe ale filmului ține de faptul că, în pofida locului central pe care ar trebui să îl ocupe Putin, acesta apare doar în ultimele 15-20 min, fiind mai degrabă o figură marginală, ajunsă întîmplător acolo unde a ajuns, decît consecința ”logică” a unor procese politice. Nu e clar, din film, nici cum a ajuns Putin în anturajul lui Elțîn, nici căror fapte se datorează ascensiunea sa spectaculoasă….Putin din film – invizibil, servil – nu prea se pretează pentru rolul de figură de fier, conducător atotputernic al țării, care a ajuns ulterior…
Un merit mare al filmului ține de evitarea unei logici teleologice în care toate procesele din anii 90 ar fi condus spre Putin din 2024…
Din contra, regizoarea povestește, la fiecare pas, despre diversele circumstanțe care au făcut o situație și un deznodămînt posibile, arătînd interesele diverșilor actori, conflictele dintre ei etc. Adică, Putin nu era necesar nicidecum, dar a devenit posibil din mai multe considerente: din motivul că familia lui Elțîn, care a acumulat bogății nenumărate, avea frica că, în cazul unui schimb de putere își va pierde influența, din motivul că oligarhii ruși, după ce au jefuit Rusia aveau nevoie de un sistem politic care să le garanteze siguranța averilor și vieților lor, din motivul că diversele figuri de opoziție – Sobciak, Lebedi, Ziuganov – s-au dovedit a fi prea slabe sau au fost cooptate (sînt savuroase momentele în care ”marele reformator liberal” Sobciak, figură de importanță federală, ajunge să piardă alegerile locale din cauza nepregătirii sale și din cauza unor scandaluri de corupție legate de cîteva apartamente pe care le-a dobîndit în secret)…
Un alt moment discutabil al filmului ține de alegerea de a nu pomeni aproape deloc perioada URSS și ultimii ani ai restructurării lui Gorbaciov. Or, și Berezovski și ceilalți oligarhi nu cad din cer la începutul anilor 90: ei ajung figuri importante pe fundalul eșuării proiectului lui Gorbaciov de a reconstrui URSS pentru a-l face mai dinamic, mai socialist, mai democratic. Inițiativele acestuia – liberalizarea parțială a antreprenoriatului (în paralel cu sistemul economiei planificate), legalizarea cooperativelor – a oferit unor oameni (conectați la aparatul de partid și de comsomol) posibilități nebănuite de a acumula averi și influență…
Oligarhii care îl ajută pe Elțîn să conducă țara în anii 90 sînt formați la sfîrșitul anilor 80, iar filmul povestește mult despre originile lui Elțîn, dar nu povestește coerent despre originile anturajului său oligarhic… Mă rog, pe fundalul argumentelor simplificatoare ce reduc toate problemele Rusiei (și a țărilor din zonă) la perioada sovietică, demersul de a ignora această perioadă poate fi oarecum înțeles. Dar el lasă o gaură enormă în structura argumentului filmului: nu e clar deloc de unde a apărut această lume oligarhică și cum a ajuns în pozițiile în care a ajuns.
Filmul nu cruță nici vechea opoziție liberală care contrapune, mitologiei putiniste a anilor 90, propria mitologie. Conform acestei mitologii ”liberale”, anii 90 au fost de fapt anii unei prosperități relative, însoțite de mici derapaje democratice și de cîțiva bandiți, dar în contextul unui proces general care ducea în mod necesar spre o democrației de tip occidental.
Or, arată filmul Mariei Pevcih, această prosperitate din anii 90 a fost inexistentă. În fapt s-a întîmplat opusul ei – majoritatea oamenilor au fost furați și deposedați de economiile lor trecute și de posibilitățile lor de supraviețuire curentă, democrația pretins viguroasă pe care ar fi distrus-o Putin, era de fapt o mașinărie de fațadă ce funcționa pentru clanurilede putere și familia lui Elțîn. Mai mult, această opoziție liberală a fost parte a acestor scheme, cîrdășii și miș-mașuri care au sabotat instituțiile democratice în Rusia și au adus puterea în mîinile unora ca Putin.
Partea explicativă a filmului pare mai reușită decît cea polemică.
Maria Pevcih își cunoaște mai bine spectatorul (tineretul născut după anii 1990, care l-au prins doar pe Putin ca președinte și pentru care discursul despre anii 90 folosit de regim este unica versiune a istoriei pe care o cunosc) decît contextul istoric, politic și economic al anilor 90.
Povestirea este interactivă și captivantă.
Unele momente cheie ale istoriei anilor 90 – scandaluri de corupție legate de mită pentru politicieni deghizate în onorarii pentru cărți (cartea lui Elțîn, volumul colectiv despre privatizare editat de Ciubais), așa-zisele licitații cu împrumuturi pentru acțiuni (eng. Loans for shares scheme/rus. Залоговые аукционы) prin intermediul cărora importante active industriale ale statului au trecut la oligarhii apropiați lui Elțîn în contul sprijinului pentru acesta la alegerile prezidențiale din 1996, alegerile din 1996, în care oligarhii au distrus pe principalul concurent al lui Elțîn, Ziuganov și au asigurat realegerea lui Elțîn (fapt documentat excelent în cartea lui Mihail Zîgari, Все свободны: История о том как в 1996 году в России закончились выборы) – sînt explicate deopotrivă detaliat și într-un mod extrem de accesibil.
Pentru o generați care nu-l cunoaște decît pe Putin și istoria oficială a acestuia (în care anii 90 sînt atît de groaznici încît nici nu merită să discutăm despre asta), filmul Mariei Pevcih are meritul de a arunca o lumină, fie și parțială (și partizană, evident) asupra acestei perioade…