Deranjat de sărbă(u)toare…ieri şi azi…poate şi mâine, ceva vreme… nu-i prea înţeleg rostul. Anul şcolar a început al 1 septembrie, deci e în toi, sfârşeşte abia în iunie. Ziua mea de naştere e undeva vara, so, cronologia mea personală, anii vechi şi noi, se schimbă iar în altă parte. Decembrie e o lună palidă, undeva la jumătatea lucrurilor.
– cozile imense. Am trecut pe lângă Piaţa centrală. Nu am intrat. Muşuroiul era prea strâns, ca în vechea zicală: nu ai unde să arunci un ac. Aveam nevoie de un lipici, să-mi înclei fereastra, că suflă vântul printre crăpături. N-am găsit nicăieri.
La ora 10.00, pe 31 decembrie, pâine nu mai era nici în magazinele Combinatului Municipal de Panificaţie „Franzeluţa”… am stat în rând, ca prostul, vreo jumătate de oră. Ultimele 15 pâini au fost cumpărate de chiar tipul din faţa mea… Când i-am cerut vânzătoarei o pâine, s-a uitat lung la mine, adicătelea: vin oameni serioşi şi cumpără câte 10 pâini, şi tu, un puţoi, mă iei în bătaie de joc cu o pâine… Pentru o clipă m-am simţit invalid. Şi aş fi vrut să fiu discriminat pozitiv. La fel cum, în timpuri normale, invalizii sunt prioritar, doream şi eu ca direcţia să pună un anunţ: cei care cumpără doar 1 bucată pâine să fie deserviţi fără rând…
Am aşteptat altă jumătate de oră, până au adus altă pâine. În spate, foşneau pungi, saci. Oamenii cereau pâine. Eu am luat, pentru orice eventualitate, 2 kg spaghetti… Ştiam că şi la Fabrica de Pâine e sărbătoare…
– transportul a funcţionat oribil. În locul celor 30 min cât fac din centrul oraşului până acasă, călătoria mea s-a întins pe durata unei ore şi vreo 20 min. Asta la 10 dimineaţa. Seara n-am mai ieşit. Nu aveam unde, şi nici cu ce. Am sunat la Gara de Nord. Voiam acasă, la ţară… Nu sunt bilete, mi-a răspuns tanti de la biroul de informaţii. Ok, atunci mâine. Mâine nu este transport. Tuuuc-tucccccccc…
– gălăgia. Vecinii mea, cei care nu mă lasă să dorm până la 1-2 noaptea, pentru că ascultăm împreună muzică (eu cam cu de-a sila), au primit voie de sus să-şi facă de cap. Au strigat o jumătate de noapte, au urlat pe urmă, au fumat pe coridoare, s-au îmbătat, s-au certat. Sigur că nu am putut să-i calmez, nici să le fac observaţie: e sărbătoare, nu?
sunt şi eu vara născută şi, în plus, sărbătorile naţionale (adică obligatorii) întodeauna m-au iritat, de unde poţi să conluzionezi că te înţeleg 😉 . Vrei nu vrei trebuie să te conformezi spiritului de sărbătoare căci de altfel se uită chiorâş lumea la tine.
Ai zice că înfăptuim un ritual de împerechere: cu vreo 3 săptămâni brusc începe lumea să creadă în moş crăciun, să tot răsufle adânc la auzul noţiunii de Crăciun/An nou (biologic se aseamănă cu simptomele iubirii), să înceapă bărfeli/lupte pe seama cadourilor (concurenţa, d’oh), înnoirea penajului (garderobei), îmbunătăţirea şi menţinerea siluetei (fugăreala prin magazine), pregătirea unei ofrande alimentare (salata miasnaia) şi la final, în ziua de an nou stăm cu toţii la masă (ca regulă) , cu zâmbetul larg şi aşteptăm să fim apreciaţi: who is the greatest?, who’s the luckiest?
Şi pentru că nu vine nimeni să ne cucerească, devorăm tot ce este pe masă, bem de nu mai putem şi pentru a evita dezamăgirea, ne convingem că a fost interesant 😆
mde…
ceziceus last blog post..Flirtul
eh, ma gindeam ca doar eu sunt deranjata de prea multe sarbatori… ma intreb de fiecare data, cit se poate sa sarbatoresti, pe nou, pe vechi… mai ales cind deja se pierde firul si sensul sarbatorilor!!
Azi m-am trezit devreme si m-am mirat sa vad Moldova intreaga adormita, mahmura…
Cit despre cei se uita chioras la mine pt ca nu m-am conformat “spiritului de sarbatoare” – pot doar sa-i compatimesc, au pierdut o dimineata de iarna superba si mai au azi si dureri de cap insuportabile.
ceziceu, am rezolvat problema chiorasului prin a intimiza, pe cat a fost posibil, “sarbatoarea”. adica, am petrecut-o singur, alaturi de fiinta draga. am gatit o salata modesta de orez salbatec cu porumbi, am cinat pe la 19.00, dupa care am citit ceva vreme… la 12 am inchinat vin din pivnita lui taica-meu, un pahar si am vazut un film dragut.
companiile mari, adica adunarile/adunaturile, de obicei, impun sarbatorii o anumita logica culinara si bahica, tre sa bei, tre sa faci aia, sa mergi incolo etc…
cristina, am castigat si eu, azi dimineata, o plimbare pe cinste. orasul era mort. pe la 9.00 strazile erau libere, am traversat precum am dorit, m-am oprit unde aveam chef, nu era nimeni sa ma imbranceasca, sa ma calce, sa strige… nici sa ma ispiteasca cu tot felul de chestii dulci (am o slabiciune pentru produse din aluat si dulciuri) – magazinele erau toate inchise, asa ca m-am simtit bine, fara o letcaie in buzunar, si fara nevoia de a o avea.
altfel, la fiecare inceput de an “oficial” citesc chestiute de genul:
http://en.wikipedia.org/wiki/Deaths_in_2008
sau
http://lenta.ru/articles/2008/12/29/obituary/
ma ajuta sa ma mobilizez 🙂