Ne-am întâlnit la o cafea şi ceva discuţii. Am schimbat ceva idei.
– sărbătoarea ca loc de întâlnire a unui timp şi a unui spaţiu sacru (Eliade). Sărbătoarea ar fi „reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită” şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.”
Ideea intră în pană atunci când trebuie să explice „sărbătorile spontane”, neprevăzute, cauzate de un eveniment. Altă breşă: configuraţia timp sacru – spaţiu sacru e prea „materialistă”, o variantă modificată a unor sisteme de coordonate mecaniciste. O istorioară: anii 60, SUA. Într-un orăşel de provincie, clădirea bisericii din localitate a fost vândută unui particular. Acesta a transformat-o în bar. În locul sfintei cruci, la intrare a fost agăţată o placă pe care era zugrăvită o sticlă de bere. Gestul nu a plăcut comunităţii religioase din localitate care a început să se revolte, să ceară închiderea barului, recuperarea lăcaşului sfânt etc. Parohul a trebuit să răspundă. A făcut-o, cumva iritat. A început prin a demasca totala ignoranţă a „revoltaţilor” faţă de ceea ce este o biserică. Chiar credeau ei că Biserica înseamnă scândurile, cărămizile şi geamurile de sticlă? Ori acoperişul de olane? Aici, continua el, e un caz de materialism împotriva căruia Biserica luptă. Clădirea fostei Biserici nu mai era pământ sfânt. Ea fusese dezsfinţită, desanctificată, desacralizată (eng. Desanctified). Devenise un loc ca oricare altul. Placa cu berea sta la intrarea unui bar, nu a unei biserici. Cei care nu puteau să facă diferenţa, încheia preotul, au o problemă cu perceperea celor sfinte…
Cumva prea protestantă această istorie. Democratizarea sacrului e o primă consecinţă. Divinul nu stă înscris în careva lucruri-locuri-timpuri a priori. Este mobil, nomad, poate apărea oriunde, nu neapărat acolo unde lumea trâmbiţă că este…
– (A. Lupuşor) sărbătoarea restabileşte nişte legături cu un principiu superior (Lumea, Dumnezeu, cosmosul). E o ieşire din normalitatea cotidiană şi intrarea într-o altă normalitate. Un fel de revenire la matcă, pasărea Phoenix care trebuie să renască în fiecare din noi.
– (Năstica) sărbătoarea – o frică de singurătate. Nevoia omului de a fi oameni pentru a evita solitudinea. Sărbătorim pentru a nu ne gândi că, de fapt, suntem singuri. Contrateză: sărăbtorile au fost instaurate de însuşi Dumnezeu, care şi-a lăsat o zi de odihnă.
Corolar: de ce suntem Împreună?
– teoria capacului (Eu şi Dorel): sărbătoarea este precum actul de ridicare a capacului pentru ca aburii să iasă: o supapă prin care potenţialul de tulburări sociale este „răcit” şi lăsat afară. Rezultatul este că „sistemul se răceşte”. Argument: saturnaliile, shopping-ul ca terapie.
Posibile piste:
a) sărbătoarea ca formă ascunsă a Puterii.
b) sărbătoarea ca încadrare a individului în Social.
c) sărbătoarea ca spaţiu de dispariţia a psalmului individual şi transformarea lui în marş colectiv.
Corolar: sărbătoarea este o formă de creştere a randamentului muncii. Situaţia ideală: la sărbătorile de iarnă cheltui atât de mult încât intri în datorii pentru care trebuie să munceşti anul întreg.
– relaţia timp sacru (festiv) – timp profan nu trebuie închistată în relaţia muncă – odihnă. Se munceşte şi în zilele de odihnă (vezi Subotnicele, clăcile). Altfel de muncă, însă. În timpul zis profan munceşti pentru tine. Pe durata sărbătorii munceşti pentru comunitate, pentru NOI, pentru OAMENI. Gratuit, benevol. În comun.
– legătura aparent stranie a sărbătorii cu afrodisiace „spirituale” (alcool, abuz culinar, opium, marijuana). Ele reprezintă calea cea mai scurtă spre extratemporalitatea şi extraspaţialitatea sacră presupusă de sărbătoare. Fără alcool sau alţi catalizatori „spirituali” o bună parte din oameni nu sunt capabili să se depăşească pe sine. Să se despartă de Eu-l social pentru a accede la Eu-l divin. Misticism. Eckhart.
– nu putem vorbi de o desacralizare a lumii. Nici măcar de o dereligizare a ei. Toate sistemele sociale (Émile Durkheim) utilizează schema sacru-profan. Chiar dacă asistăm la moartea religiei, religiosul nu este lezat/ameninţat câtuşi de puţin.
ok. let us start!
de craciunul in care muncim ca si cum am fi la subotnic, vorba voastra!
primo. teoria capacului lansata de tine si Dorel, e un fel de poetic jam session decat o idee completata de argumente sustinute. de ce? doua exemple nu fac primavara, vorba aceea veche romaneasca parafrazata.
cum?
1. IPOTEZA
sărbătoarea este precum actul de ridicare a capacului pentru ca aburii să iasă: o supapă prin care potenţialul de tulburări sociale este „răcit” şi lăsat afară. Rezultatul este că „sistemul se răceşte”.
2. ARGUMENTAREA
este sustinuta de o motiune faptica incompleta. exemplele vin din zone foarte diferite spirituale. si sunt menite sa induca in eroare sofistica publicul nostru basarabean naiv.
eroarea: saltul de la particular (shopping) la sarbatori generalizate. as putea da mii de exemple de acest tip.
daca din ipoteza am extrage cuvantul social / ar fi mai bine. dar in acest caz, spunem lucruri vechi de cand psihologia si nu vad substratul filosofic.
secundo. Fără alcool sau alţi catalizatori „spirituali” o bună parte din oameni nu sunt capabili să se depăşească pe sine. Să se despartă de Eu-l social pentru a accede la Eu-l divin.
poate ca nu inteleg eu ceva, dar intre eu social si divin o alta instanta este cea a eului personal. si atunci teoria capacului individualizat ar fi valabila. dar am mai spus. veche.
tertio. desacralizarea lumii. “Religiozitatea este fondul comun si difuz al oamenilor”. deci sarbatorile religioase sunt cele care satisfac nevoia de Fiinta, vorba lui Heidegger.
iar afrodisiacele permit trecerea spre inconstient, deci spre sine. ca si sarbatorile.
SARBATORI FERICITE!
ca pe mine ma transporta in copilarie! si imi place! iar pentru zbor mai tumultuos o sa beau si un pahar de Cabernet!
angelas last blog post..LA MULTI ANI
inca ceva.
cand spun public basarabean naiv am in vedere toata frumusetea noastra!
sa credem, sa iubim, sa daruim.
si vorbesc foarte serios!
angelas last blog post..LA MULTI ANI
Din ipoteza nu putem extrage cuvantul social pentru ca el e cel mai important acolo… sarbatoarea, in afara functiilor sale divinatorii, sacralizatoare, terapeutice (individuale) mai are si o alta, in opinia mea, mai vajnica: de a intretine/repara/reafirma legatura partii cu intregul, individului cu comunitatea din care face parte…
Pentru asta am cateva argumente:
– caracterul obligatoriu al sarbatorilor (nu poti allege cand serbezi pastele, cand ziua muncitorilor, cand ziua ta de nastere) – toate sunt DEJA prevazute in calendar, marcate.
– caracterul de masa al sarbatorilor – nu se face sarbatoare PENTRU UN individ, sarbatoarea e pentru cativa, de dorit cat mai multi, fie prieteni, fie amici, familie.
– caracterul ritualic al sarbatorilor (nu ai cum sa inventezi noi modalitati de serbare a Pastelui, nu poti nascoci rugaciuni ad-hoc, te multumesti sa sforai “Hristos a inviat….”
– caracterul ierarhic al sarbatorilor – sunt sarabatori mici (a numelui, cele profesionale), pe urma mai mari si in fine, cele mai mari (religioase sau laice)…
De fapt, pe mine (de Dorel nu stiu, astept, daca citeste, sa intervina) ma interesa sarbatoarea ca forma de putere, in limbaj Marxist, ca dominatie de clasa… mi se pare ca sarbatoarea este inca un mod de a forta omul sa traiasca in societate, sa se comporte intr-un anume fel, si, de ce nu, sa I se limiteze ceva libertati…
Tot asa, si in urarea: Sarbatori Fericite! Vad un imperativ categoric al festivului: tre sa fii fericit azi cu orice pret, chiar cu pretul frustrarii. Inca o puscarie sociala…
Secundo, alcoolul, LSD şi restul procura transa… rapid, ieftin.. e starea aia post-constiinta/extra-constiinta/in-constiinta care este vizata in sarbatoare, festiv…
… si tot asa si in urarea “la multi ani!”… Poate eu vreau sa traiesc putin da’ bine… 😀
Mi-a placut “teoria capacului”. Drept ca tre sa mai starui asupra-i.
Insa, nu as fi atit de critic in privinta rolului de “puscarie sociala” a sarbatorilor … nu prea pot intelege cum ar putea exista societatile, civilizatiile etc. fara aceste “puscarii sociale”.
Octav,
multumesc.
am o “jele” personala legata de capace si teorii asupra sarbatorilor. mie imi plac. desi in lumea buna a filosofilor nu sunt privite cu ochi buni.
Vitalie,
contraargumentele tale m-au impresionat foarte putin de fapt. hai sa o luam agale.
invata-ma si pe mine despre festiv si sarbatoare si care sunt de fapt scopurile ascunse ale unei sarbatori. si de ce nu pot fi “programate” pentru mine, de una singura, individ si femeie. si cum se face ca mai sus imi spui ca au totusi un caracter individualizat.
“- caracterul obligatoriu al sarbatorilor (nu poti allege cand serbezi pastele, cand ziua muncitorilor, cand ziua ta de nastere) – toate sunt DEJA prevazute in calendar, marcate.
– caracterul de masa al sarbatorilor – nu se face sarbatoare PENTRU UN individ, sarbatoarea e pentru cativa, de dorit cat mai multi, fie prieteni, fie amici, familie.
– caracterul ritualic al sarbatorilor (nu ai cum sa inventezi noi modalitati de serbare a Pastelui, nu poti nascoci rugaciuni ad-hoc, te multumesti sa sforai “Hristos a inviat….”
– caracterul ierarhic al sarbatorilor – sunt sarabatori mici (a numelui, cele profesionale), pe urma mai mari si in fine, cele mai mari (religioase sau laice)…”
astept doar sa imi conturezi conceptul de social. si mai vorbim.
angelas last blog post..LA MULTI ANI
Societatea fie ea una marxista sau democratica, impune careva conditii de odihna, astfel ca lumea sa nu fie plictisita total ar trebui sa se recreieze cumva, cei care o fac condusi de societate se ampart in “doua cete”. Prima cea pe care nu o intereseaza cu ce scop se face recreierea ci doar fenomenul asta de reintegrare in grup cica “hai sa ne cunoastem mai bine s-om be”; a doua categorie nu vreau sa cunosc pe nimeni stiu ca aceasta sarbatoare e facuta ca sa fie scos “capacul” multimii care nici macar nu-si pune ?-rea ca este sau nu manipulata, dat fiind faptul ma voi imbata ca sa nu ma mai gandesc la acest fapt(ami inec amarul deoarce prostia omeneasca nu are leac). Aceste categorii sun valabile pentru fiecare din noi ansa nu cred ca e bine sa ne atasam fata de ele astfel ancat sa dispara emotia dinaintea sarbatorii, oricum ea este foarte relativa cineva re-traieste emotia sarbatorii fiind in deplina singuratate altcineva nu vede sarbatoarea in afara grupului de oameni pe care este obisnuit sa-l vada an momentul dedicat sarbatoririi. Pentru mine este foarte important sa te simti o.k. fara a fi suprimat de catre cineva din afara, in momentul sarbatorii, este ceva ce-mi apartine si nu poate fi controlat de cineva an afara mea, astfel sarbatoarea pentru mine nu este altceva decat buna dispozitie si emotia pozitiva pe care o traiesc indiferent daca acest moment este sau nu marcat cu rosu in calendar.
urarea nu este un imperativ. nici macar ipotetic.
Tot asa, si in urarea: Sarbatori Fericite! Vad un imperativ categoric al festivului: tre sa fii fericit azi cu orice pret, chiar cu pretul frustrarii.
Dar socialul e o puscarie. aici sunt de acord. si astept sa imi raspunzi.
angelas last blog post..FUSTA VI. despre emotie si ratiune.
careva idei…
Unu.
Nu cred ca am facut un salt de la particular la general. Mai degraba, as spune, am incercat sa abordam problema din alt punct de vedere (si asta atunci cand nu mai aveam ce spune despre timpul si locul sacru, socializare etc). Oarecum, intrebarea suna in felul urmator SARBATOAREA: UZUL SI ABUZUL.
Eroarea lui Vitalic.
Eu altceva vorbeam despre shopping. Pentru ca targuielile le fac individual, nu colectiv si pentru ca activitate respectiva o savarsesc inteintionat, nu cred ca poate fi incadrata in ”teoria capacului”. Ma duc sa-mi procur ”bucurii” si sa-mi creez iluzia sentimentului de sarbatoare (inainte vreme, copilasii se innoiau cu rochite si pantofiori mai des la sarbatori, de obicei, de pasti). Voiam prin urmare sa spun ca sentimentul de sarbatoare poate fi exploatat. Si asta in cazul cand nu in fiecare saptamana iti cumperi toale de la Dolce si Gabbana.
Acest sentiment de sarbatoare, insa, poate fi re-simtit oricand, din orice:
munti asurziti îşi danseaza coltii pe la chingile iernilor
scutura fricile din poveşti
mama mea stoarce lumina o unge cu dragoste
na ni na (c)
Teoria capacului.
Vitalic, miroase a functionalism de la teoria noastra (functionalismul e deja demodat). Vorbeam de o reductie a sarbatorilor, pentru ca, daca in fiecare zi se sarbatoreste o sarbatoare/festivitate/celebrare/comemorare ”sistemul” nu mai trebuieste ”racit”.
Am o intrebare pentru idealisti: daca 9 mai e sarbatoare, unde ar trebui sa ne transportam si cu ce principiu superior restabilim legatura, m? Or, poate asta nu-i sarbatoare. Haideti inapoi. Ce-i sarbatoare?
Teoria capacului, supravietuieste doar in cazul carnavalurilor (pistele pana cand le pastrez in afara de ultima – marsul colectiv nu-l inteleg pana la capat). Carnavalul (de la lat. carne levare – a priva de carne, ori poate sa fie legat cu voluptatea carnii?) presupune acest ritual de anihilare temporala a ordinii (vezi saturnaliile), in cursul careia se reinstaureaza o noua ordine (dezordine), incalcandu-se normele sociale, (indeosebi acele sexuale, prescriptiile totemului nu mai sunt respectate integral), are loc inversarea rolurilor (a se vedea liminality): regelui si slugilor, barbatilor si femeilor (cunosc cateva mituri interesante). Ceea ce nu e permis e permis.
Am spus ca pastrez pistele, primele doua.
a)sarbatoare ca forma de Putere, in limbaj marxist, ca dominatie de clasa. Iinteleg ca prin acest ”ca” vrei sa aduci o comparatie, de altfel, clasele in acceptia marxista nu mai exista si, prin urmare, nici nu poate fi vorba de dominatie de clasa. Ideea am surprins-o, care va opinii am.
Cand ma gandeam la sarbatoare ca forma ascunsa a Puterii, trebuia sa mentionez, ma refeream la potlatch. Punctul slab este: dupa parerea mea, sarbatoarea (serbarea) in acest caz, nu se rasfrange asupra intregii societati, ci doar asupra comunitatii sau asupra unei parti a acesteia.
b)Tot aici, introduc a doua premisa – sarbatoarea ca incadrare a individului in Social. Nu stiu de ce, ma vad, insa, mestecand cu un linguroi mare terciul de asta idei.
Cu referire la cresterea randamentului muncii. Ma gandesc la expozitiile de ”roade ale pamantului”, precum se faceau pre vremuri in spatiul ex-sovietic si se mai fac in alte parti (stiu, la americani fiecare vine sa se laude cu bostanul lui – a cui e mai mare?).
Despre Subotnice, stiu doar ca L. Trotki nu-i cam priia o asemenea activitate si chiulea de la ele. Muncea? Apropo, nu asta aveai in vedere cand vorbeai de mars colectiv? Vorbeai de Subotnice?
Ok. nu mai fac abuz de sarbatoare.
Sarbatori fericite tuturor!
Angela, n-am zis ca scopurile colectiviste ale sarbatorii ar fi ascunse, dosite de ochii lumii sau gavozdite pe vre-un hectar de metafizica. mi se pare ca stau chiar la suprafata “festivului” si e usor sa fie reperate… ceea ce aveam in vedere este caracterul lui obligatoriu de “inserare”: ziua de nastere te insereaza in familie, sarbatoarea religioasa in comunitatea fiilor lui Dumnezeu, cea laica – in randurile cetatenilor Patriei si tot asa, sarbatorile functioneaza ca mecanisme de integrare a individului in categorii colective…
sunt cateva probleme aici:
prima, nu concep individul ca opus societatii, dupa cum, nu cred ca societatea corupe individul (bun de la natura, bla-bla-bla). cand construiesc opozitia individ-societate ma gandesc mai ales la faptul ca, serbarile, ritualurile festive, sunt folosite exclusive pentru exaltarea comunitatii, a apartenentei individului la ceva infinit mai superior (Patria, Domnul, Cosmosul) si niciodata nu se centreaza pe celebrarea unicitatii fiecaruia… ma gandeam chiar la o antinomie a sarbatorii: desi il vizeaza pe fiecare, sarbatorile ii presupun pe un “Toti”…
secundo, pentru ca, vorba lui Dostoievschi, nu trebuie sa distrugi o idée, fara a propune alta in loc, eu avansez niste alternative ale sarbatoririi (cu pastrarea atmosferei festive atat de draga tuturor):
– liberalizarea calendarului sarbatorilor, prin introducerea unor rezerve de zile de odihna de care persoana (individual) ar putea beneficia la dorinta…
– oficializarea unor sarbatori de genul: am primit geanta de acasa, mi-au venit copiii in ospetie, n-am chef de lucru astazi, vreau sa beau.
– flexibilizarea graficului de munca – am chef sa lucrez noaptea, intre 02.00 – 06.00, atunci o fac cu cel mai mult spor.
Dorel, chiar daca functionalismul e demodat, biofilosofia este vie, so, avem aliati de nadejde (chiar daca, personal, prefer sa ma descurc fara ei)
Cat despre reductia despre care vorbesti tu, eu incerc s-o integrez altfel in teoria capacului: sarbatorile cotidiene sunt ritualuri ce cuprind selective, doar o parte din comunitate (de sfantul Vasile sunt vizati cei ce poarta numele asta, de 8 Martie, femeile, de 1 septembrie – elevii etc). in acest caz, desi se raceste capilar, sistemul este fierbinte la general – este prea multa energie difuza (nu toate numele au sfinti la fel de mari, nu toti copiii merg la scoala) si in acest caz, macroracirea sistemului social se face prin megaparty de genul: Sfintele Pasti, cu maraton al focului de la Ierusalim la Chisinau, Craciunul si Anul nou (cu brad 1.0 şi brad 2.0), care reusesc, prin caracterul lor global sa “framante” tot sistemul.. mai degraba decat reductie, ma gandesc la ierarhizare…
Si pastrez teoria sarbatorii ca dominatie de clasa (clasele au existat, exista si vor exista: se stie cine sunt bogatii si cine saracii astazi, cine are puterea si cine n-o are, chiar daca granitele au devenit mai sterse)…
P.S. raman restantier cu alte cateva cioturi…
ale mele cinci copeici:
am impresia ca angela si vitalie nu vorbesc despre acelasi lucru. poate ma insel. dar totusi am impresia ca angela vorbeste despre ceea ce este o sarbatoare, pe cind vitalie vorbeste despre abuz (iar pentru a vorbi despre abuz nu trebuie neaparat sa clarificam mai intii ce este de fapt o sarbatoare).
vitalie, totusi nu-mi dau seama daca teoria ta este doar o teorie a abuzului, sau chiar o teorie despre ce sunt sarbatorile. asta ma intreb: care crezi tu ca sunt implicatiile criticii? ai fi de acord ca odata ce am demascat sarbatorile ca instrumente ale puterii nu mai avem nici un motiv pentru a sarbatori? dar in ultimul tau comentariu propui o liberalizare a sarbaorilor. ce=ar insemna asta? sa recunoastem ca sarbatorile nu sunt decit evenimente care ne bucura si de dragul carora am vrea sa ne luam liber? adica masura asta ar insemna si negarea definitiva a ideii de transcedental in sarbatoare, asa? sarbatoarea e atunci cind simt eu ca e; nimic sacru, nimic transcedental. (?)
in fine, am impresia ca ar trebui sa facem o distinctie clara intre sarbatoare si abuz si sa nu reducem pe prima la a doua. ipoteza mea (neexplorata inca, recunosc) este ca sarbatoarea este un omagiu pentru ceva care ne depaseste. nu stiu daca i-as spune sacru, pentru ca imi imaginez si o versiune seculara a acestei idei. si nu vad o problema in a institui conventii cu privire la sarbatori, in a stabili date fixe. asta e un fel de disciplina spirituala. azi iti faci timp ca sa te gindesti la ceea ce te depaseste. fara conventii ai putea uita si merge mai departe. daca nu poti azi, gindeste-te miine, sau cind “iti vine inspiratia” , dar nu uita. acum, poti intreba ce ramine din aceasta idee daca pentru prea multi dintre noi sarbatoarea ia forma unei eliberari de tensiune. nu stiu ce sa raspund. as insista, presupun, asupra distinctiei dintre sarbatoare in sine si abuz.
m,
te contrazici nitzel :
“pentru a vorbi despre abuz nu trebuie neaparat sa clarificam mai intii ce este de fapt o sarbatoare”
“am impresia ca ar trebui sa facem o distinctie clara intre sarbatoare si abuz si sa nu reducem pe prima la a doua. ipoteza mea (neexplorata inca, recunosc) este ca sarbatoarea este un omagiu pentru ceva care ne depaseste. nu stiu daca i-as spune sacru, pentru ca imi imaginez si o versiune seculara a acestei idei. si nu vad o problema in a institui conventii cu privire la sarbatori, in a stabili date fixe. asta e un fel de disciplina spirituala. azi iti faci timp ca sa te gindesti la ceea ce te depaseste. fara conventii ai putea uita si merge mai departe. daca nu poti azi, gindeste-te miine, sau cind “iti vine inspiratia” , dar nu uita.”
Nu ai facut decit sa incerci sa clarifici ce este de fapt o sarbatoare…
Iar Angela si Vitalie, pare-mi-se, vorbesc despre acelasi “lucru”.
Vitalie,
sint de acord cu opinia ta despre functia de “inserare” a sarbatorilor. In mare parte, sarbatorile sunt niste “mecanisme de integrare a individului in categorii colective”. Dar, mi se pare ca initiativa ta de a darima niste “puscarii sociale” nu inseamna decit crearea altori “puscarii” care prin oficializare devin “sociale”. Astupam niste gropi si facem altele…
Apoi, nu inteleg de ce ar fi necesar sa “celebram unicitatea fiecaruia…” La urma urmei, daca sarbatoarea are functia “de integrare a individului in categorii colective”, inseamna ca aceasta “integrare” este o problema… intrun fel, ea e amenintata de “unicitatea fiecaruia” care si asa o duce destul de bine si nu mai are nevoie de “celebrare”.
Dorel, m-ai dat gata cu “…functionalismul e deja demodat”. N-am stiut ca “moda” are o asa importanta in lumea filosofilor… 😀
octav,
nu m-am contrazis. cred ca se poate vorbi despre abuz si fara a fi dat o definitie a sarbatorii, dar eu ziceam ca ma intereseaza tocmai definitia (pentru ca ea ne=ar ajuta sa intelegem mai bine si abuzul, dar si pentru ca sa nu confundam abuzul cu sarbatoarea insasi), si de-aia am scris despre ce este o sarbatoare.
deci, daca am inteles corect, “pentru a vorbi despre abuz nu trebuie neaparat sa clarificam mai intii ce este de fapt o sarbatoare” dar, totusi, e mai bine sa o definim
pt a “intelege mai bine si abuzul, dar si pentru ca sa nu confundam abuzul cu sarbatoarea insasi”…
bine, dar, pina la urma, s-ar putea sa fie necesar sa definim sarbatoarea pt a putea vb despre abuz…
m, ader la definitia ta pentru sarabatoare: “un omagiu pentru ceva care ne depaseste.”
Ceea ce ma deranjeaza pe mine este faptul ca, acel ceva care ne depaseste, este intotdeauna o categorie colectiva fata de care individual este/trebuie sa fie subordonat. Corectia mea (liberalizarea sarbatorilor) ar fi orientata spre substituirea acelui ceva superior, in care ne inseram… in locul colectivului, pe cat e posibil, mi-as dori instaurarea unor valori individuale, recuperarea unui Eu care sa nu depinda de Noi. Intr-un cuvant sa celebram individul. Macar acolo unde se poate.
Erata: sunt categoric pentru pastrarea sarbatorilor, a sentimentului/atmosferei de evlavie/festivitate etc, dar militez pentru ceva corecturi in reteta, astfel ca, ciorba finala sa fie mai putin amara…
Octav, m-am intrebat si eu: oare suntem condamnati sa traim in societate? Raspunsul e afirmativ…
vitalie,
eu la rindul meu ader la ideea ta ca ceva e putred in modul in care se sarbatoreste la noi. observ ca tu (sper ca e ok adresearea asta..) revii la sugestia de a liberaliza sarbatorile cu scopul de a substitui o (pseudo)valoare care flutura deasupra colectivului si in care, cum zici tu, ne inseram, prin valori individuale. cred propunerea asta e ok, dar totusi o conditie esentiala pentru ca schimbarea despre care vorbesti sa se produca este educarea unui spirit critic fata de sarbatori si tot ce tine de ele. doar asta poate ajuta la dezvoltarea unui Eu care nu depinde de Noi. daca decid in cunostinta de cauza ca sarbatorile religioase poarta in sine valori care sunt si ale mele (desigur, e nevoie de ceva descernamint pentru asta), atunci voi sarbatori craciunul, pastele etc. ca individ care isi afirma propriile valori si care nu e inghitit de masa, ori prins in vreo isterie colectiva. iar daca decid ca aceste sarbatori nu au rezonanta pentru mine, sarbatoresc ce vreau eu, dat fiind ca oricum am liber. sau nu sarbatoresc deloc si-mi vad de ce am eu de facut.
ma gindeam ca daca s-ar liberaliza sarbatorile, in absenta altor masuri tot ar exista o masa enorma pentru care nimic esential nu s-ar schimba. ma gindesc, de ex, la vecinii pe care i-ai descris in ultima postare. singura diferenta ar fi ca ar “sarbatori” fiecare cind ii vine si nu toti in aceeasi zi, cum se intimpla acum. dar asta nu e deajuns pentru a le da posibilitate indivizilor sa-si recupereze eul. cultura (in sens de educatie, spirit critic, scepticism sanatos) ii permite individului sa ramina in contact cu propriul Eu chiar in conditiile cind sunt atitea conventii inradacinate.