despre stanga si alti demoni

În sfârşit câteva bucăţi stângiste tefere au spart monopolul quasitotal al dreptei în spaţiul cultural al Republicii Moldova. (Corolar 1: Mi se pare tembel faptul că în cea mai săracă ţară din Europa intelectualitatea, în proporţie covârşitoare, este de dreapta. Corolar 2: Şi mai indolent mi se pare modul în care este construit raportul dreapta/stânga în Moldova: din perspectiva atitudinii pro/anti Rusia (România)… Corolar 3:  Când zic „bucăţi de stânga” am în vedere poziţia lor de stânga în cadrul spaţiului cultural moldovean; foarte probabil ca unele texte care sunt de stânga în Moldova să apară de centru în altă parte, sau chiar să fie cumva incluse în alte tradiţii – anarhism, ecologism – independente de distincţia tradiţională stânga/dreapta…

Primul stângist este Benoit Vitse, care publică, în numărul 8 (decembrie) al revistei Stare de Urgenţă 2 articole. Ambele au în titlu conceptul „capitalism”  (sigur asta nu e un criteriu suficient să-l numeşti pe un autor „de stânga”). Capitalismul a înnebunit! şi Cele trei vârste ale capitalismului.

Primul abordează incoerenţele capitalismului şi urmăreşte raportul contradictoriu al acestuia cu marele său duşman: Statul. De la entuziasmul general al laissez-fairismului, cu încrederea sa oarbă în mâna invizibilă a pieţei şi satul minimal la intervenţionalismul masiv al anilor 30, după care, a urmat, psihologic, epoca Reagan-Bush, însoţită de reducerea influenţei statului şi în sfârşit, anul 2008 şi fervoarea socialistă a alocării fondurilor pentru ieşirea din criză. Ura liberalismului pentru stat, sugerează Vitse, ar fi o chestie de conjunctură, un moft de fată capricioasă, o haină purtată pe timp frumos, adică de creştere economică constantă… În spatele ei sunt fluxuri enorme de bani care, mişcate pe un traseu circular: de la stat spre marii actori (bănci, companii de asigurare) şi de la marii actori spre stat (sub forma unor impozite laşe), prin ocolirea sferei sociale reale: educaţie, sănătate, etc. În numele ei capitalismul, după Vitse, trebuie condamnat: nu pentru că nu ar fi eficient, ci pentru că creează o anumită distribuţie statornică a fluxurilor financiare care menţine (şi chiar întreţine, în sensul că o cauzează în mod necesar) o anumită parte a omenirii sub sărăcie. Nu sunt adeptul ajutorului necalificat şi iresponsabil pentru destinaţii exotice gen Africa (mai cred că pentru o investiţie cu cap a banilor occidentali e nevoie şi de specialişti ociidentali care ar monitoriza fluxurile ajutoarelor şi absorbirea lor eficientă), dar când mă gândesc că cei 780 miliarde de dolari promişi de Obama economiei americane înseamnă bugetul de stat al ţării mele pe următorii 500 ani…chiar mă apucă groaza…

Al doilea articol abordează corelat două probleme: a organizării economice şi a salariului. Istoria capitalismului e împărţită în 3 perioade: capitalismul glorios (când Ford hotăra să dea angajaţilor săi un salariu cât mai mare cu putinţă, pentru ca aceştia să-şi poată permite să-şi cumpere maşini; capitalismul jalnic (muncitorii erau sfătuiţi, plătiţi deci, să-şi cumpere bicilete), capitalismul calamitos (salariile sunt cele mai mici cu putinţă, iar angajaţii sunt transformaţi în cumpărători ai brandului pentru care lucrează). O involuţie, zice Vitse.

Ce mi se pare demn de reţinut din aceste două articole este recuperarea unei dimenisuni umane ale organizării economice. Vitse îmi apare ca fiind de stânga pentru că nu se înregimentează în corul de aplaudaci al capitalismului cu orice preţ; pentru că interoghează liberalismul şi concurenţa liberă asupra unei probleme mai vechi, anume distribuţia/anularea/crearea inegalităţilor, adică reproducerea, la scară industrială a săracilor şi sărăciei. E stângă economică aici (stânga veche), una teafără, critică (patetică chiar pe alocuri în criticismul său) cea care ne lipşete, în pofida faptului că am ieşit dintr-o stângă oficializată (URSS) şi am intrat în stângă neformală (în tranziţie), care au fost însă ambele de dreapta… Încă nu a reuşit să mă convingă nimeni că partidul care conduce acum Moldova ar fi de stânga, şi nici că puzderia de partide social(e/iste) care se înghesuie în aşa numita Opoziţie ar reprezenta o alternativă de stânga serioasă…

De stânga este şi articolul „Despre filosofie, muzică şi orbi” al lui Oleg Garaz, publicat în numărul dublu noiembrie-decembrie al revistei „Contrafort”. De data asta e vorba de o stângă culturală, nu prea interesată de sărăcie, dar foarte suspicioasă pe Putere, în toate formele ei. A căuta relaţiile ascunse de putere, violenţa structurală indusă în socium cu scopul de a-l controla, a interoga critic orice formă de instituţie – de la Dumnezeu prin muzică la filosofie. Şi aici terenul moldav mi se pare virgin (şi virginizat constant): adularea Partidului-instituţie a trecut în adularea necondiţionată a Patriei-instituţie, cu pierderea, undeva pe drum, a sferei autonomiei individuale. Şi stânga moldovenească (definită, în mod tradiţional prin slăbiciunile pro-ruseşti), şi dreapta (care se concepte exclusiv prin atitudinile sale pro-româneşti) păcătuiesc prin a instaura relaţii de putere identice, cu funcţia de a limita, pe cât de posibil individul… Le uneşte aceeaşi suspiciune (moştenită) vis-a-vis de Gheorghe şi Maria, pe care îl cântă, în mod abstract, îl doinesc, dar nu-i recunosc existenţa reală… O veşnică condamnare la abstracţiune pentru o mare parte a cetăţenilor moldoveni, inclusiv în sfera drepturilor lor…  În sensul acesta, lejeritatea cu care se acordau calificativele „duşman de clasă” şi „duşman al poporului” e suspect de asemănătoare cu uşurinţa (şi vehemenţa) cu care sunt distribuite, astăzi, certificatele de „patriot”, „agent rus”, „imperialist român” etc…  

Revenind la Garaz, acesta îşi începe „operaţia de dezvrăjire” (Soljeniţân zicea că intelectualul este co-vinovat de lucrurile ce se întâmplă în lumea lui, deci misiunea lui ar fi, întâi de toate, s-o rupă cu minciuna) cu… Dumnezeu. La crearea lumii, zice Garaz, a fost comisă o greşeală, una mare de tot. Dumnezeu cel capricios l-a preferat pe păstorul Abel agricultorului Cain… Abel a fost sacrificat, dar vina nu aparţine în totalitate lui Cain, e la mijloc şi motivaţia subiectivă a Dumnezeului… Dacă sus era Bardot, probabil nu se ajungea la asta… Mă rog, actul de violenţă s-a produs, iar răscumpărarea lui poate avea loc doar dacă pedepsim, în sfârşit, adevăratul făptaş, pe Domnul…(sugestia îmi aminteşte de un alt stângist cultural şi economic, Jose Saramago, care pune în gura Hristosului său: Iertaţi-l oameni (pe Dumnezeu, V.S.), că nu ştie ce face! Tot în acea evanghelie, Hristos, Dumnezeu şi Diavolul poartă o discuţie fascinantă din care transpar multe mecanisme suspecte ale „măreţiei divine”) Prea bărbătesc acest Dumnezeu, trebuie feminizat. Nu pentru binele lui, ci pentru al nostru…

Urmează ceva tirade la adresa filosofiei, „o mitologie fără divinităţi, scârţâind din toate articulaţiile”. Aceasta ar fi, în opinia lui Oleg Garaz, un fel de religie laicizată, care păstrează, din vechea arhitectură religioasă: sacrul, transcendentul şi cunoaşterea supremă…  Toate bune, dacă autorul nu ar comite o greşeală autoreferenţială: aceea de a desfiinţa filosofia în numele şi cu ajutorul filosofiei. Cum ar veni, Garaz neagă necesitatea unei filosofii…după  care se apucă să construiască una… Apoi, în grădina ciudată a filosofiei sunt mulţi pomi: unii dintre ei (pragmatismul, Rorty) au denunţat deja de ceva vreme aceleaşi mecanisme de reproducere a puterii prin intermediul unor noţiuni mari şi goale precum Dumnezeu şi Marele Adevăr. În fine, e important că regele (filosofia) e instaurat din nou pe tron, după ce a fost coborât din cer şi a fost pus să-i slujească pe cei pe care trebuia să-i conducă…