recenzia apărută în Contrafort, nr. 5 (163), mai, 2008. altă versiune poate fi găsită aici.
Viaţa în chirie (Oleg Garaz, Territoria)
Risc să spun că este una dintre cele mai bune fiziologii/fiziografii ale URSS-ului, într-o postură ambivalentă: ca fapt existenţial (trăită) şi ca societate-tip (gândită). Trăitul ar avea funcţia de a conferi o tentă documentală naraţiunii, pe când gânditul – să creioneze trăsăturile exterioare şi de specie ale Leviatanului „în plină desfăşurare, mai întâi prin tropăitul regulat, hidraulic, al celor patruzeci de perechi de cizme, al căror ecou îmi zdruncină, răstoarnă şi răsuceşte stomacul (…) patruzeci de guri erup în rafala asurzitoare a unui cântec patriotic.” (p. 15)
Spre deosebire de abordările nostalgico/epico /folclorice (cum este Născut în URSS a lui Vasile Ernu), perspectiva lui Oleg Garaz este kafkiană, cumva sumbră şi deprimantă (comparaţia nu înseamnă, în acest caz, ierarhie). Tonului zglobiu, carnavalesc al URSS-ului ca sărbătoare-festival (Ernu) îi este contrapusă o lume primitivă, brutală, violentă, strict organizată. Pe alocuri, paralela cu Ken Kesey se impunea de la sine, lipsea însă un Randle McMurphy…
Fabula este aproape absentă: naraţiunea este, de fapt, un cadru pustiu, monoton, pipărat pe alocuri cu „mirodenii” cancan (aventurile amoroase ale unor militari cu soţiile subofiţerilor). Ici-colo izbucniri de violenţă sau corvoade nocturne sparg tihna sfâşietoare a peisajului narativ. Mă rog, armata…
De ce totuşi armata? De ce, din imensul univers totalitar, proiectoarele ar trebui să sondeze această instituţie socială şi nu alta – grădiniţa, şcoala, tabăra de pionieri sau fabrica? Avansăm două explicaţii posibile:
– prima ţine de o logică a dezvrăjirii şi desacralizării unei instituţii fundamentale, cu o accentuată funcţie legitimatoare – Armata Sovietică a „muncitorilor şi proletarilor”-, pilon central, axă principală şi piatră de temelie a oricărui discurs sovietic. Armata a fost mai mult decât un mit printre altele, oportun exploatat de propagandă – soldatul sovietic reprezenta esenţa distilată a „conştiinţei internaţionaliste”, avangarda noii societăţi. Oleg Garaz este, în acest sens, un cercetător care identifică şi scoate la iveală sfinţii falşi ai regimului. „Nu seamănă deloc cu ceea ce credeam eu că ar fi trebuit să fie armata. Este ca un joc cam deplasat şi mai tot timpul grotesc, grobian şi infect (…) Aceleaşi mutre, aceleaşi bombe, acelaşi Perimetru, aceeaşi imbecilitate. Alcoolismul generalizat în rândul ofiţerilor şi, mai ales, al subofiţerilor.” (p. 61)
– a doua explicaţie, deşi nu ignoră rolul mitologic important al Armatei Sovietice, sondează mai degrabă funcţiile sociale, politice, psihologice şi pedagogice ale acesteia în cadrul sistemului social sovietic – ea trebuia să fie melting pot-ul în care urmează a fi dizolvate distincţiile individuale, etnice sau ideologice ale tinerilor sovietici, cuptorul care va coace, din atâtea elemente eterogene, crescute în diferite „soluri”, o naţiune unică, supraindividuală şi prin aceasta eternă – naţiunea sovietică: „Armata ne scotea, pe toţi cei care depuseserăm jurământul, de sub orice jurisdicţie, în afară de cea militară. Ne scotea din matca relaţiilor de rudenie, din familii, de lângă iubite.” (p. 43) Cei 2 ani de serviciu militar (3 la marină) erau concepuţi ca o linie de asamblare, la un capăt al căreia materia primă era omul îmbibat de contextualitate şi particularităţi, iar la celălalt capăt ieşea homo sovieticus, cu conştiinţa fisurată de câteva circumvoluţiuni ideologice generaliste: iubire pentru clasa muncitoare, devotament cât încape pentru patria-mamă şi o disponibilitate fanatică de a servi cauza proletariatului oriunde, oricând şi oricum ar apărea nevoia. În fapt, un proces complex de metamorfoze localizate în diferite niveluri ale conştiinţei (sărmanul Kafka, gândacul Samsa păleşte mult pe lângă orice subofiţer cu un stagiu minim de 5 ani în rândurile Armatei Sovietice), compus din câteva etape:
– golirea, cum ar veni Kenosis-ul: „La început am fost duh (titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar). Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am niciun statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă.” (p. 15) – recrutul este integrat în noul context printr-o procedură brutală şi dureroasă, ce are funcţia de a-l rupe de sistemul de relaţii, valori, atitudini şi autopercepţii formate în contextul său social originar.
– urmează procedeul prin care individul internalizează fluxurile prin care se distribuie puterea şi autoritatea, sancţiunile, pedepsele, dar şi recompensele, compatibilizarea forţată emiţător-receptor (forţată din 2 motive: e violentă, şi e împotriva voinţei, tălmăcire – se face cu pumnu-n bot): „Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-«ochişori» ale degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de «ciocăneală»”. (p. 23)
– o a treia etapă, necesară, pentru că afectează spiritul şi gândirea subiectului, este re-programarea lingvistică. Individul trebuie să uite bogăţia originară a limbii, subtextele şi subînţelesurile comunicării şi să reducă uzul limbajului la elementarul necesar: urlet, ţipăt, înjurătură – „primele luni după venirea mea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea din contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de cătănie. Însă tăceam mai degrabă dintr-o neputinţă mută şi dobitoacă de a vorbi normal o limbă civilă, de a vorbi fluent, fără patimă şi rânjet ameninţător, fără dispreţ şi înjurătură, în formule seci, sacadate sau mai degrabă lătrate decât rostite în grai omenesc. Era o «fenia» (argou) destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care, pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioase, funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat.” (p. 24-25)
– treapta supremă, ultima, este re-valorificarea existenţei sociale în alt context şi după alte reguli: „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(…) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. «Disfuncţia» este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă.” (p. 53-54) Eu-l este dizolvat violent în Noi, unitatea nu capătă sens decât prin funcţia pe care i-a repartizat-o sistemul.
… „Soldatul nu stă, timpul său existenţial este închiriat de Patria-Mamă, iar obligaţiile faţă de statul care te‑a crescut, adică hrănit şi şcolit, trebuie returnate integral şi chiar cu ceva pe deasupra.”
(p. 19)
Viaţa în chirie – este, după mine, scheletul ideatic care susţine întreaga construcţie a romanului Territoria şi pista cea mai rodnică a unei discuţii ideologice a elementului de noutate pe care-l prezintă scriitura lui Oleg Garaz în lungul şir al abordărilor literare ale trecutului sovietic (Iulian Ciocan, Savatie Baştovoi, Vasile Ernu). Din intestinele amare ale Leviatanului Sovietic în funcţiune, prezentul apare mai curat, mai luminos şi cumva mai optimist: a trăi pentru sine, în sfârşit, este probabil unica libertate certă câştigată după prăbuşirea imperiului. Este ceva pentru care merită să lupţi, să trăieşti şi să mori, unica achiziţie democrată cumva distribuită în mod egal şi uniform, care nu a putut fi furată, detractată sau privatizată de profitorii independenţei moldave.
Un argument puternic împotriva comunismelor de consum (tatuaje cu Che Guevara, Lenin cu coafură de punky pe maiouri) sau comunismul de flirt (falşii nostalgici ai lui mai ‘68 şi ai revoluţiilor culturale)…
______________
Oleg Garaz, Territoria, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007