Religia, noul comunism

”Apostolul Pavel nu a avut cont bancar.”

”Banii sunt făcuți pentru a-i servi pe oameni, nu pentru a-i guverna.”

”Statele ar trebui să exercite un control mai mare asupra sferei economice și să limiteze autonomia acesteia în așa fel în economia să servească cauzei binelui comun.”

”Capitalismul nestrunit i-a învățat pe oameni că banii sunt mai importanți decât orice altceva, i-a învățat logica profitului cu orice cost, i-a instruit să exploateze fără a ține cont de persoana umană.”

”Respectul pentru adevărul Omului care nu este un factor economic adițional sau un bun ce poate fi utilizat după plac, ci o ființă înzestrată cu natură și demnitate ce ne pot fi reduse la un simplu calcul economic.”

Noul Papă Francis vorbește de parcă ar citi din rezoluțiile oficiale ale congresului unui partid radical de stânga ori din dezbaterile de la Forumul Social Mondial.

Însă fostul cardinal Bergoglio citește și citează din surse teologice interne. Din rezultate ale unor interpretări radicale a Bibliei în contexte non-europene. Arhipelagul acesta de teologii este cunoscut sub numele generic de ”teologiile eliberării”. Ele au inspirat mișcări de eliberare națională. Mișcări de emancipare și justiție socială. Mișcări de luptă contra rasismului. Mișcări de luptă contra dominației patriarhale. Contra distrugerii mediului ambiant.

Teologiile eliberării, ”eliberate” și ele de Conciliul Vatican II, sub conducerea legendarului papă Ioan al XXIII-lea, au fost inițial marginalizate de urmașii papei Ioan al XXIII-lea, în special de polonezul Ioan Paul al II-lea  (Wojtyla) și de germanul Benedict al XVI-lea (Ratzinger). Punctul de acuzare împotriva acestor teologii era că acestea s-ar găsi periculos de aproape de comunism, iar papa polonez, angajat în propriile lupte anti-comuniste în Europa de Est și mai ales în Polonia sa natală, nu putea admite ca creștinismul catolic să se apropie atât de mult de dușmanul său de moarte. Benedict al XVI-lea a jucat și el un rol cheie în marginalizarea teologiei eliberării, fiind Cardinal Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, autoritate ce a condamnat teologia eliberării de cel puțin 2 ori, în 1984 si 1986 acuzând-o de derive marxiste.

Recunosc că alegerea cardinalului Bergoglio m-a suprins și nici chiar retrospectiv nu pare firească. E drept că mulți factori indicau necesitatea unor schimbări radicale în vârful ierarhiei Bisericii Catolice.

Unu, Biserica catolica a pierdut masiv credincioși, mai ales în America Latină, leagănul teologiei eliberării. Penticostalii și carismaticii, bunăoară, au crescut spectaculos de la 4 % din populație în 1970 la 28.1 % în 2005 (de la 12.6 milioane la 156.9 milioane credincioși). Creșterea s-a făcut mai ales din contul catolicilor.

Doi, revirimentul religios al prezentului cam ocolește bisericile tradiționale iar o mare parte a acestei energii de revenire este captată de culte non-ierarhice, carismatice, experiențiale ce pun accent pe trăire personală mai mult decât pe carte și ritual. În America Latină, Africa și Asia cultele carismatice au explorat din plin bâlbâiala Bisericii Catolice în privința unor teme precum justiția socială, inegalitățile economice, capitalismul, exploatarea economică și au formulat propriile surogate de soluții mai ales sub forma ”teologiilor prosperității”, care nu numai că justifică dorința de îmbogățire a credincioșilor, inegalitățile și exploatarea economică ci chiar le oferă o justificare teologică.

Trei, teologiile prosperității nu doar că organic sunt împletite cu capitalismul neoliberal, ci activează ca locomotive ideologice ale acestuia în țările din Sudul Global. Ideea că bogăția ar reprezenta un semn al benevolenței divine dar și un indiciu al harului personal se pliază de minune pe tendința neoliberalismului de a localiza sursa succesului exclusiv în motivația și abilitățile personale ale individului de a ghici și manipula logica pieței.

Altă convingere a teologiilor prosperității, cea potrivit căreia situația economică a individului reflectă nivelul credinței acestora, are scopul de a scoate de sub critică și supraveghere instituțiile și de a masca aranjamentele instituționale vizibile și invizibile ce se fac vinovate de exploatarea economică și injustițiile sociale. Astfel teologiile prosperității suspendă critica instituțiilor sociale și se fac responsabile de generarea unei critici ”sociale” formulată doar în termeni individuali sau divini – Omul concret și Dumnezeu.

În fine, prin intermediul teologiilor prosperității, dar și prin inovații la nivel doctrinar (incorporarea unor elemente din cultura tradițională, utilizarea muzicii, accentul pe trăire în detrimentul sofisticărilor hermeneutice, locul central acordat practicilor de vindecare), cultele penticostale și carismatice reușesc să atragă mai ales grupurile marginalizate și victimele reformelor neoliberale (femeile, săracii rurali, populațiile indigene, precariatul urban) adică ”electoratul” tradițional principal al bisericii catolice.

Pentru Biserica Catolică provocarea e evidentă – dacă nu încearcă să schimbe aranjamentele instituționale, dacă evită să confrunte principial și constant cauza directă a inegalităților economice – capitalismul neoliberal, atunci Vaticanul riscă să fie martorul pasiv al unei evoluții ce va avea drept consecință diminuarea populațiilor catolice și creșterea numărului aderenților unor teologii precum cele ale prosperității.

Pentru catolicismul din America Latină, Africa și Asia capitalismul nestrunit și rivalii doctrinari (penticostalismul, carismaticii) reprezintă fața seculară și cea religioasă a aceleiași monede – neoliberalismul.

Catolicismul, noul comunism?

Zicea niște ani în urmă fostul președinte al Moldovei Vladimir Voronin că ”primul comunist din istorie a fost Isus Hristos”. Și avea mare dreptate.

Nu neapărat în sensul că Hristos ar fi fost deținătorul carnetului de membru cu nr. 00001 al Partidului Comuniștilor din Imperiul Roman. Ci în sensul că Hristos articula pentru prima oară câteva din marile critici ce se vor găsi ulterior în arsenalul partidelor de stânga: relația problematică bogați-săraci sau pericolul cooptării bisericii de către puterea politică și financiară (sensul scenei cu izgonirea fariseilor din templu) etc.

Chiar dacă mainstreamul instituțional – Biserica Catolică – a cedat în majoritatea cazurilor ispitei combinate a puterii și banilor, anumite curente interne, în special ordinele religioase – franciscanii, iezuiții – au păstrat viu acest grăunte ”socialist”. Într-un sens specific franciscanii și ulterior iezuiții au fost de-a lungul istoriei fracțiunea socialistă a Bisericii Catolice.

Azi această fracțiune ”socialistă” (ori social-democrată) deține frâiele puterii. Și pare pornită să fie, alături de o importantă fracțiune a Islamului, un nou comunism. Adică un anti-capitalism. Cel puțin pe dimensiunea economică.

p.s. Și locul Bisericii Ortodoxe? A se citi teza de doctorat a Mitropolitului Moldovei Vladimir, despre eficiența gestionării instituției bisericii și despre rentabilitatea investițiilor în biserică. Era și o cifră: 1 leu investit la 10 lei profit. Un limbaj de fond hedge. Adică dinspre partea aproape de putere și bani a status quo-ului.