ziua rahatului

Parlamentul moldovean a aprobat ieri, 22 mai 2008, o iniţiativă a unui grup de deputaţi privind instituirea unei noi sărbători naţionale – „Ziua Nistrului”: rîul, cică, joacă un rol important in economia şi cultura R. Moldova, fiind un “simbol de unire şi pace in societatea polietnică a Moldovei”. Nimic rău, până aici, chit că am mari probleme de a lega „simbolul zis-unionist al Nistrului” cu gloanţele, rachetele, obuzele, grenadele, cadavrele, bombele şi sutele de invalizi din 1992. Însă, dacă parlamentul zice că uneşte, atunci chiar uneşte (poate buzunare, interese) şi basta!

Deputaţii, după mine, s-au cam grăbit. Pentru că mai sunt râuri în ţară. Prutul, apoi Răutul, Bâcul, Molovateţul, Ciugurul, Ciulucul, Işnovăţul etc. Mă rog, cu prima victorie a opoziţiei, Prutul are şansa să devină şi el râu-martir cu zi proprie în calendar. Restul apelor curgătoare însă vor aştepta fie emergenţa unor guverne locale, de sat sau mahala, fie se vor mulţumi cu Ziua Mondială a Apei (22 martie) şi o vor împărţi cu băltoacele, mlaştinile, izvoarele, iazurile împuţite, apa din clozet, apele reziduale…

Mai am o idee: să declarăm, pentru orice zi cu vânt şi arşiţă a verii, Ziua Rahatului, esenţa olfactivă primordială şi omniprezentă a celei mai mari părţi a Republicii Moldova.

De la Munceşti (Chişinău) la Bălţi, de la Orhei la Cupcini, de la Sângerei la oricare sat prăpădit din Moldova, mirosul de rahat (consecinţă a degradării staţiilor de epurare şi prelucrare a deşeurilor „umane”) este însoţitorul fidel al călătorului ce se aventurează (este nevoit, obligat) să traverseze Republica Moldova… Asta e chiar simbolul ce „uneşte”şi condensează, într-o metafizică înjurătură a condiţiei de „moldovean” toate dorinţele de emigrare, fugă, scârbă şi scuipat ale autohtonilor. La nevoie, putem, cere UNESCO sau altui organism internaţional includerea acestei sărbători în patrimoniul universal al neghiobiei umane…

Aici un posibil model de emblemă a sărbătorii. Voila un autre.