Andrei Plesu, “Despre Inima”

Andrei Plesu: Doamnelor si domnilor, îmi pare sincer rau ca unii dintre dvs. sunt condamnati sa asculte ceea ce urmeaza în conditii foarte incomode. Nici mie nu-mi convine aceasta situatie pentru ca stiu ca, de la o vreme, tot ce voi spune va fi taxat în functie de crescânda durere de genunchi si de talpi a celor care n-au gasit loc. Asa ca sunt pregatit pentru orice dezertiune.
Despre inima se vorbeste frecvent, e un loc comun al vietii noastre. În retorica simtului comun, ea e cuplata, de regula, la doua teme – cea a mortii si cea a amorului. Exista, de altfel, o ampla traditie culturala care asociaza cele doua teme. Avem, asadar, pe de o parte, inima clinica, cea cu care mergem la doctor de la o vârsta încolo, si inima romantica, cea care, prin experientele repetate ale palpitului sentimental, ne trimite în cele din urma tot la doctor, adica devine si ea clinica. Exista si una, si cealalta. Dar dorinta mea este sa vorbesc si despre alte specii ale inimii, poate mai complicate, despre care se vorbeste mai putin, dar despre care s-a vorbit foarte mult de-a lungul vremii pâna la un anumit moment.
Pe lânga binomul inima clinica-inima romantica, voi mentiona, rapid, si o alta asociere practicata de simtul comun: binomul inima-minte. Inima ar fi organul cu care ai trairi, cu care simti, cu care îti pasa de lume, iar mintea – organul responsabil cu gândirea, organul cu care întelegi si organizezi lucrurile. Mintea ar fi, deci, polul rece al fiintei noastre, iar inima – cel cald. Disjunctia este fara îndoiala artificiala pentru ca, în realitate, sentimentele nu sunt în mod necesar nearticulate, stupide, nereflectate, iar gândurile nu sunt necesarmente sterpe de afectivitate. Exista o coerenta, o logica a sentimentelor, dupa cum exista si un patos al ideilor. Gândirea nu e o chestiune strict intelectuala; pe de alta parte, centrele emotivitatii sunt pe scoarta, în creier.