A fost și anul acesta. Ca de obicei. Sărbătoare de partid în PMAN. Două partide chiar. Unul doar liberal. Celălalt liberal și încă național. Alte partide nu se zăreau. Că nu era sărbătoarea lor. Pe ogorul lor istoric, în dreptul zilei de 28 iunie sta un cer senin și o filă albă în calendar. Mă rog, așa-i de când lumea: la cel sărac și istoria-i curvă…
Asta pentru că memoria de dreapta a unora se afla în incompatibilitate cronică cu amintirile de stânga ale altora dar și cu aducerile-aminte pragmatiste unor ai treilea, cu tăcerile corecte politic ale alor patrulea. Și tot pentru că fiecare partid pretinde că reprezintă țara, de fiecare dată și cu fiece partid o nouă țară, ne-am trezit cu 7 trecuturi paralele prășite și îngrijite de 7 partide ”istorice” diferite. Care nu merg în nici un caz pe ogorul vecinilor…
Tot în jurul zilei 28 iunie, doar că 1941, Țara Mamă, de durerea căreia plângem cu 7 rânduri de lacrimi înjurându-l pe satrapul Stalin, e, Românica declanșa un război. Cu propriii cetățeni. N-au fost prea multe comentarii azi cu referire la Pogromul din Iași dintre 27 și 29 iunie 1941. Chit că venea o cifră rotundă. 70 ani. Asta nu intra în vreun ogor. Ar fi fost o bucată legitimă în moșia comună, dar aia e inexistentă.
Dacă războiul începea cu o săptămână mai devreme, îmi zicea un prieten, bunicul meu, care a fost ridicat în 13 iunie 1941, ar fi avut un alt destin. Poate trăia în satul natal, poate mergea pe front, poate murea mai târziu de foame… E cumva tragic de ciudat să zici că ai fi preferat o năpastă alteia, un război altuia, o nenorocire altei nefericiri.
Avem nevoie de o zi măcar. Pe an. Una de gândire. O sărbătoare comună a tuturor morților. O zi a tragediei. În care ne-am aduna în cimitire și ne-am gândi. La viața noastră. La cea a strămoșilor noștri…Un 28 iunie declarat Ziua Memoriei. Ori poate a Tuturor Victimelor Nebuniilor Politice.
Prea ne lăsăm obsedați de memoria și definiția politică a lui 28 iunie ca să mai facem loc și pentru alte feluri de a-l privi. În fapt, nu avem nici măcar răgazul să-l gândim cumsecade căci vin de sus tipare de memorie: pe cine-l jelim, pe cine-l hulim și tot așa…
Mult peste și între memoriile politice stau poveștile individuale și concrete găvozdite în adâncuri de suflet, pitite de teama că s-ar putea să nu se potrivească cu discursul de partid. Fratele, bunicul, mama, sora, tatăl. Deportați. Schingiuiți. Înfometați. Exterminați. Fără motiv. Avem prea mulți morți și prea diferiți și nu ne putem permite memorii fragmentare ori trecuturi de partid. Morții comuni ar trebui să fie cauza unor memorii comune. Poveștile individuale ar fi cele care fixează șirul de întâmplări dinaintea și de după 1940 în contextul lor firesc. Adică în tragic. Și nebunie.
Tot poveștile individuale ar fi cele care ar rezista generalizărilor pripite și a înregimentării memoriei în partide. În platforme electorale. În jocuri cu păpușari și păpuși.