M-am prins azi că nu pot fi fericit. În principiu. Că n-are rost să alerg după fericire. Că fericirea e supraevaluată și nu face nici doi bani pe lângă lucruri și valori precum solidaritatea, înțelegerea și, de ce nu, creația ori mulțumirea lucrului bine făcut…M-am și gândit că ar trebui să-mi fac din nefericire o disciplină a vieții personale sau poate chiar o etică…
Și-s tare fericit de gândul ăsta…
Dat fiind ca era o notiune searbada a fericirii, good riddance.
Vezi ca si nefericirea tre so cauti, ca nu vine ea in fiecare zi..
iaca, eu de fapt intentionam sa scriu despre cat e overrated (supraevaluata si supraestimata) fericirea…despre obsesia noastra pentru ea…
Componentele fericirii sunt discutabile, la fel cum este si valoarea ei.
Personal, ma declar intr-o stare de a-fericire, pentru ca fericirea precum si nefericire mi se par, la moment, concepte superflue in limbajul meu.
a-fericire e ok…:)
zic si eu:)
caci nefericirea nu se merita cautata cam din aceleasi motive ca si fericirea.
Ne-nefericit tot merge. 😉 Iaca Flaubert e de altă părere. Tristețea e un viciu, o zis omu. Pe undeva îl înțeleg.