Mă tot chinui să scriu un poem
Despre faptul că nu pot scrie poezie
Despre cum se sparg versurile în drumul meu
Despre rușinea cuvintelor de a mi se arăta
Ori poate despre lumea care îmi apare
Doar ca sunete și litere disparate
Despre lucrurile care nu reușeșc să se adune în cuvinte.
( o versificare nu neapărat reușită construită ca un refugiu într-o perioadă a-poetică).
dorul ăsta de poezie în sânge mă copleşise şi pe mine recent. dar nu poţi să cauţi poezia în sine – ar sta în cale paradoxul hedonismului. caută starea aia, libertatea, liliacul, Bâcul, steaua polară, ce ştii tu că-ţi zburleşte sufletul mai mult 🙂
eu cautam poezia ca pe un refugiu…in plina sesiune mintea mi se aglomereaza cu pozitivisme, concluzii, teorii, dezbateri…si aveam gustul searbad al unei limbi de lemn..de care am dorit sa fug…nu stiu daca-am reusit grozav de mult…subiectiv, e un fel de mini-victorie…evit osificarea limbii si mintii…
m-ai molepsit. lemnificarea limbilor si dezosificarea dorurilor.