„Toate frumuseţile lumii”
Editura ART, 2007
Pe scurt despre autor: născut la Praga, în 1901, poet ceh de stânga, a fost chiar membru al partidului Comunist, cu care o rupe însă, nemulţumit de apucăturile bolşevice ale conducerii Partidului. Este semnatar al Cartei 77, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984.
Un jurnal trist: nu e pagină în care să nu fie sugerată, într-un fel sau altul, Moartea. În fapt, jurnalul însuşi este scris cu moartea în spate…şi în Faţă, ea fiind unul din co-autorii jurnalului lui Seifert.
Acest jurnal este o mărturisire retrospectivă, un fel de confesiune pasionantă a unui artist, ajuns la capătul biologicului. Nu este greu să bănuim că Moartea este unul dintre posibilii adresaţi ai Jurnalului, Arta e altul, Lumea, un al treilea.
„Mint însă în legătură cu o anumită împrejurare, spunând că morţii sunt cei ce se întroc uneori printre noi. Nu, nici vorbă de aşa ceva. E doar o aparenţă şi o iluzie. Fiindcă noi suntem cei ce venim la ei. De la o zi la alta suntem tot mai apropiaţi de ei.” (p.78)
Scenele triste din cimitir alternează însă cu amintiri joviale, de o veselie tulburătoare:
„O încăpere spaţioasă, elegant amenajată, ocupată pe jumătate cu separeuri de-a lungul pereţilor. O orchestră ţigănească agreabilă şi un parfum lejer ne-au învăluit chiar de la intrare. Pe covoarele persane se mişcau neauzite patru tinere fete. Două dintre ele erau, fără doar şi poate, unguroaice. Erau oacheşe la faţă, şi le-au oferit oaspeţilor nişte ochi negri şi largi, îngrădiţi de nişte gene lungi, arcuite. Celelalte două, aşa cum ne-am putut da seama imediat, erau, probabil, de la Viena. Toate patru erau înveşmântate cu fuste negre, lungi până mai jos de glezne şi se foiau printre mese în nişte pantofiori foarte eleganţi. Partea superioară a trupului, de la talie în sus, era înfăşurată doar într-un şirag de mărgele sau într-un lănţişorsubţire, de care atârna o cruciuliţă de aur. Pe urmă remarcai parfumul lejer al lăcrimioarelor şi al trupului fetei. Distribuiau ţigări şi băuturi pe un platou de argint, erau drăguţe şi ospitaliere, şi abordau o mină atât de firească, de parcă ar fi fost îmbrăcate până la gât.” (p.163-164)
În fine, am „văzut” în acest Jurnal o sală de dans: se dansa Strauss, Viul invita Moartea la un vals, în altă parte Artistul dansa Nudul, Dincoace era curtat de Dincolo… Viaţa şi Moartea răsuflau împreună şi încălzeau mâinile degerate ale Artistului.
P.S. Supără unele scăpări tehnice ale editurii. Să pui pe coperta din spate Max BRAD în loc de Max BROD e totuşi greşeală.
ma bucur ca ti-a placut aceasta carte. si imi place cum ai prezentat-o. este frumos.
eu tin la ea mult: atat pentru ca, in ansamblu, cartea emana un calm cuceritor, presurat cu impresii artistice de cea mai inalta calitate (si acum imi aduc aminte de cuvintele de pe verso care spun ca raul Vltava curge in do major, pentru ca asa a vrut Smetana…) cat si pentru ca, in particular, m-am indragostit de pasajele cu betia, inconjurate cu o atmosfera foarte frumoasa (fantastica, ce-i drept, dar asta m-a cucerit si mai mult).
cine o are pe rafturile bibliotecii si inca n-a citit-o, ii sfatui sa porneasca imediat pe drumul lecturii. cine n-o are, n-ar strica deloc daca si-ar cumpara-o cat de curand posibil. este o lectura frumoasa. titlul, nu-i asa?, este pur si simplu o emanatie a continutului cartii.
din pacate Bic-ul curge in alta gama, una pentru care inca nu exista probabil notatie muzicala… cantinele sovietice transformate peste noapte in restaurante traditionale si ospatariile proletare dichisite drept carciumi boeme nu sunt o sursa prea bogata de inspiratie..oricum paleste pe langa praga, paris si alte de alea…