La un restaurant-cantină afgan din Fairfax. Ora prânzului. La tejghea – coadă; la mese – grupuri de oameni. Lângă un perete – setul standard de instrumente de auto-deservire fast-food: cuțit, linguri, furculițe (toate din plastic, de unică folosință, cum ar veni), piper, sare, aparat de ceai/cafea, scobitori, muștar, paie și pahare pentru suc/cola, pachețele de polietilenă cu muștar, maioneză, ketchup, sos tartar. Alt perete adăpostește cazanele aburinde. Un al treilea perete ține în cârcă un ditamai televizor ce transmite Live ”revoluția” din Egipt. Se aud țipete, strigăte, împușcături, motoare, lovituri, pocnituri; pe ecran defilează tancuri, biciclete, cai, căruțe, cămile, mulțimi, femei, copii, sânge, nasuri sparte, placate și slogane. Pentru că Live-ul se face în maniera Euronews, fără comentarii (canalul e Al Jazeera), nu prea se înțelege ”cine pe cine”, care și pe al cui îl gonește, cui i se sparge capul și din ce motiv, cine ia bătaie și cine dă. De fapt nu se prea înțelege nimic.
Un ins, cu o farfurie de orez, 4-5 bucăți de carne de pui și 1 sticlă de suc de portocale în față, se agită și comentează. ”Oh, my God!”, apoi împinge în gură o halcă de carne. ”Jos tiranul!”: gâl-gâl o dușcă de suc. ”Idioții!” și hap, o furculiță de orez… Uneori, când scenele de violență durează, ori când ”subiectul e interesant”, ca de exemplu atacul ”spontan” al mamelucilor călare asupra mulțimii, omul încremenește cu pita în mână, ca un monument. Vede însă, cu mare satisfacție, că ”cei buni”, adică protestatarii ”corecți”, ăia cu sloganele în limba engleză nu-s chiar hippi fără experiență, ci luptători în toată legea, inventivi și ”spontani” și ei, iar asta îl calmează, și cu astă ocazie înfulecă 2-3 linguri rapid, una după alta. ”Ajunge-l! Ajunge-l!” strigă entuziasmat în urma unor demonstranți (s-a aflat pe urmă că ăștia erau cei buni) care tocmai au pus mâna pe un călăreț, l-au dat jos din șa, și-i administrează ”bătaia democratică cuvenită”. Nu prea pare șocat de sângele ce țâșnește din dosul bățului care lovește mecanic, nici strigătul de disperare ori cel de triumf. Din contra, în acest moment sublim, când justiția cerească pare să corespundă cu cea terestră, omuleanul jumulește ultimul os. Trosc, se aude sunetul de os spart (simultan, probabil, cu alte oase, de data asta umane, în Egipt – ca să iasă teafără povestea trăirii simultane și solidarității între poporul american și cel egiptean), după care urmează un alt glas inconfundabil, prelungul Hi-up – semn că tocmai e sorbită măduva osului… Termină mâncarea. Mai stă o vreme, atât cât operatorii Al Jazeera reușesc să se plictisească de cai și cămile și decid să bage vederi generale și de panoramă, după care urmează publicitate…Cred, cu maliție, c-o fi scump minutul pe timp de revoluție!
Nenea iese…Se grăbește undeva…Acasă, la lucru, cine-l știe?
excelent! 2 mort, 3 raniti si iarasi muzica!
that was soo sweet.