Recuperez handicapuri cinematografice. Privesc clasică, mai ales pelicule din alea pe care, din varii motive (cel fundamental fiind monumentala lor absență la inexistentul cinematograf din sat sau din alte rețele culturale locale – bibliotecă, videotecă) nu le-am privit la vremea când au apărut. E trist că trebuie să lucrez la două viteze – să urmăresc viața cinematografică curentă și să cârpesc goluri acumulate din mila ”mediului cultural moldovenesc”…
La vita e bella (1997). Cred că-l cunoaște toată lumea, filmul ultra-cunoscut/ultra-premiat al lui Roberto Benigni. Controversat…
Citeam undeva-cândva o critică a filmului ce se dorea devastatoare și a cărei pretenție principală era prezența râsului și a veseliei într-un film despre Holocaust. Zicea autorul cu pricina (s-ar putea să fie însuși Claude Lanzmann, dar nu bag mâna-n foc) că Holocaustul trebuie prezentat exclusiv într-un fel: ca întruchipare a Răului absolut, iar asta presupune un fel de dramaturgie specifică a abordărilor lui, adică un fel de cenzură estetică, justificată din punct de vedere moral…Aceeași opinie sugera că prin simpla și nevinovata inducere a ideii că Holocaustul putea fi trăit cu zâmbetul pe buze, sau construit ca un joc, se realizează un act de relativizare și ridiculizare a tragediei. Dacă râsul era posibil, înseamnă că Holocaustul n-ar fi fost atât de strașnic – asta putea fi una din posibilele și deloc doritele lecturi ale peliculei. Din aceste motive, filmul lui Benigni n-ar avea dreptul la viață…Părerea mea e desigur contrarie – avem dreptul și la abordări luminoase, nuanțate și complexe ale experiențelor extreme – lagăre de concentrare, foamete, sisteme totalitare – ale secolului XX…Dragoste există și pe vremea holerei…
Adițional, a-i da cu rigla peste palme lui Benigni că nu-i suficient de ”realist” sau că zugrăvește în mod caricatural o realitate complexă precum lagărul de concentrare, ar însemna să uităm că filmul e totuși un film, nu un manual de istorie, iar personajele și situațiile, așa cum sunt construite, au altă funcție decât să copie fidel o realitate – ele stau ca simbol…Și eu îs desigur de partea simbolului, mai degrabă decât de partea șublerului corectitudinii istorice…
Critica mea pentru filmul lui Benigni nu se construiește deci ca una ideologică sau morală. Argumentul meu principal este cel compozițional: chiar nu văd rostul primei părți. Aia cu povestea siropoasă de dragoste între un evreu și o învățătoare italiană…Extravaganțe inutile: cai verzi în restaurantul unui hotel, goană inutilă pentru pălărie, un fel de dușmănie neînțeleasă între un funcționar și eroul principal, mulți măscărici, tâmpiți și idioți, scene inutile, un poet de prisos al cărui unice contribuție la film se rezumă la faptul de a fi posesorul unui automobil și să fi citit două rânduri din Scopenhauer…Această primă parte putea fi liber înghesuită în grila de emisie a vreunui canal de telenovele, că-i din clasa aia…
A doua parte, pe care eu o iau drept filmul întreg, e bucata bestială…Începe undeva pe la minutul 50 (la ce naiba 50 de minute pentru crearea unui ”context” sau ”subiect” ce nu servește vreo funcție de sens în partea a doua? Ca și cum ar fi pelicule diferite adunate împreună de năstrușnicul Toto din Cinema Paradiso). Acolo clovnul Guido e chiar la locul lui. Pentru că umorul său are un rost: cel de a menține o speranță în viață, de a păstra o demnitate umană sub atac, de a proteja visele și speranțele de imediatul terifiant și, de ce nu, de a construi un adăpost ”magic” împotriva realității pe moment insuportabilă… O formidabilă competiție de ”definire a realității” (construirea discursului dominant, cum se zice în noua limbă păsărească) între simțul extraordinar al umorului, al lui Guido, și efortul combinat al naziștilor, fasciștilor, ideologiei și anti-semitismului. E și o bătălie pentru normalitate. Purtată cu armele anormalității – râsul, la urma urmei nu-i cea mai de preț calitate a omului, zic filosofiile religioase.
Notă: 6 pe scara 10. Toate punctele pentru partea a doua. 0 pentru prima.
Knockin’ on Heaven’s Door (1997), regizat de Thomas Jahn. Pe aceeași linie de subiect cu ”Sweet November” (2001) sau ”Griffin and Phoenix” (2006). Dar e mult mai slab decât acestea două. În fapt, s-ar găsi doar două scene memorabile: una, ploioasă, când Martin Brest aduce la ușa mamei sale un Cadillac întocmai ca cel al lui Elvis Presley și alta, oceanică – cu cei doi eroi pășind spre valuri, cu o sticlă de Tequilla la braț sub melodia uneia dintre multiplele variante ale celebrului cântec ”Knockin’ on Heaven’s Door”, interpretat inițial de Bob Dylan…
Restu-i umplutură de o calitate îndoielnică – vă veți întreba cu mai multe ocazii de ce-a fost nevoie de tocmai 2 bodygarzi idioți și șeful lor patron-proxenet, când se putea cu 1 sau chiar fără el; la fel, mare-i nedumerirea în legătură cu prezența unor polițiști la fel de idioți și măscărici, neputincioși și neîndemânatici îngrămădiți în situații neînțelese…
Adunătura asta de inutilități presupus hazlii, de fapt, ridicole face ca filmul să nu mai fie perceput ca un film ”serios” despre viață, moarte, dorințe și ultimele 3 zile ce-ți rămân pentru a-ți împlini unica dorință, cea mai Mare…Mai mult, ridicolul ridicol sabotează filmul și pe din altă parte – de ce ți-ar părea rău să părăsești o lume plină de netoți, iar regizorul, la fiecare pas reușește să mă convingă că nu-i mare lucru să lași o lume idioată ca asta…Prea multă farsă încât să mai iei în serios intențiile filmului…
Notă: 4 pe scara 10. Cine n-are timp, să găsească ultimele 3 minute ale filmului, cu cântec cu tot. E mai mult decât suficient.
Pentru a fi onest cu mine însumi ar trebui să adaug măcar 2 rânduri și despre alt film ”clasic” ce l-am privit în grabă zilele astea – Train de vie (1998) al lui Radu Mihăileanu. Are o idee filmul…Năstrușnică…Pe toată durata filmului, urmărind parada de idioți ce constituie masa principală a eroilor (un mașinist autodidact ce conduce după manual, un rabin lipsit de autoritate și cam isteric, un nebun pe post de profet, altul pe post de revoluționar) m-am întrebat dacă s-ar putea filma, în principiu, o peliculă serioasă cu același subiect. M-am surprins că da. Adicătelea că aceeași temă putea fi inserată într-un context mai puțin balcanic, rocambolesc și carnavalic…
Pentru mine, Mihăileanu e mai întâi regizorul lui ”Va, vis et deviens” (2005) și după aia restul. Adică tributul kusturicesc al balcanismului cultural de export. Și haraciul orientalismului auto-indus.