sunt in sesiune, criza de timp, etc…am lasat-o mai moale cu lecturile “beletristice”, public fragmente din idei, eseuri si tot felul de ganduri ce-mi trec prin minte…
Crize identitare – Weber, Elias, Marx
O lectură postmodernă a concepţiilor tradiţionale despre identitate ar revela ca un defect caracterul presupus globalizant al acestora. Se va vedea, în încercările de formalizare şi abstractizare ale teoriilor unui Marx, Weber sau Elias, efecte de generalizare ce nu par a ţine cont de particularităţile specifice ale fiecărui individ, de situaţia lui existenţială, şi de ce nu, sunt reminiscenţe ale unei logici holiste. „Republica Cetăţenilor Lumii” (Diogene Cinicul? Dante?) nu recunoaşte bariere naţionale, etnice nici măcar lingvistice (a se vedea cazul limbii esperanto, o încercare de a depăşi logica tristă a lui: „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”), în plus însăşi legitimitatea unor asemenea teorii sau concepţii este contestată.
O replică tradiţională ar reproşa postmodernismului că cântăreşte totul cu aceeaşi balanţă, de fapt, repetând erorile pe care le incriminează modernităţii şi prin aceasta nu contribuie prea fericit la clarificarea unor nebuloase ştiinţifice, ci doar le adaugă o alură de modă şi de ideologie.
În fapt, disputa ar putea continua la infinit, cu argumente redutabile din ambele părţi. Atât contestarea, cât şi conservarea tradiţiei (facem o distincţie convenţională) se bazează pe o metaparadigmă ce ţine de percepţia însăşi a vieţii sociale. Vom numi, pentru comoditate, această metaparadigmă (nu este o metanaraţiune, pentru că nu există o unitate şi o continuitate narativă, ci doar o utilizare concomitentă a unui set identic de instrumente) principiul organizării sociale eficiente. Departe de a fi metafizic sau teologic, acest principiu afirmă că explicaţiile moderne (postrenascentiste) ale lumii sociale au ca piatră de temelie faptul că orice individ, integrat în colectiv, acţionează în conformitate cu o logică a eficienţei, a optimizării rezultatelor, a maximizării profitului – fie că este vorba de părinţii, care se străduie să educe cât mai bine un copil pentru ca acesta să se poată integra cu succes în societate, fie că este vorba de călugărul care trebuie să se lupte permanent cu ispita pentru a putea câştiga Împărăţia lui Dumnezeu, (în treacăt vreau să menţionez că această concepţie „teologică” a luptei în continuu, ce ţine de praxiologia creştină, a generat imitaţii laice interesante, sub forma luptei de clasă şi a legitimărilor de tipul „Duşmanul de clasă nu doarme”), fie că este vorba de naţiunile angajate în lupte economice sau politice pentru influenţă, piaţă de desfacere sau pur şi simplu prestigiu. Mutaţia care se produce în modernitate, cam brutală, şi care ţine de trecerea socialului din domeniul lui Dumnezeu în domeniul omului, face improbabilă şi imposibilă existenţa „на авось”, întru Slava lui Dumnezeu a societăţii şi a indivizilor concomitent. Nu exişti pur şi simplu, ci exişti pentru ceva, în numele a ceva – este lozinca vremurilor noi, a noilor tipuri de construcţie politică, economică sau socială. În plan psihologic acest proces coincide cu inventarea lui Satan (cum o demonstrează Robert Muchembled) şi „interiorizarea răului” (procesul complicat prin care sursele răului şi ale Binelui sunt sustrase de la Dumnezeu şi sunt dăruite individului, altfel spus procesul de culpabilizare individuală), inventarea subiectului (o „diversiune” pusă la cale de Descartes), slăbirea rolului integrator al Bisericii, Reforma religioasă a unor Luther, Kalvin, Zwingli apariţia statului centralizat etc. În plan economic (pentru a reveni la Marx), Lumea Nouă înseamnă o nouă filozofie a comerţului şi a procesului economic – banul, dar şi bunul material sau spiritual, nu valorează nimic prin faptul că există pur şi simplu. Pentru a fi eficient el trebuie să producă profit, să-l înmulţească până în pânzele albe. Apar ideii şi teorii „barbare” care explică bunăoară de ce Spania, în pofida faptului ca a avut surse practic inepuizabile de aur din colonii, nu a reuşit să-şi menţină hegemonia economică. Să reţinem deci: economicul nu mai este arta administrării bunurilor, ci a sporirii lor.
De fapt, aş vrea să spun că homo modernus este o entitate total diferită de homo anticus sau homo medievalus. Ceea ce se schimbă este criteriul de apreciere a realităţii – de la creaţia fără cusur a lui Dumnezeu, prin cetatea terestră, ca anticameră a paradisului Ceresc, la zona care trebuie studiată, defrişată, pusă sub stăpânire, aceasta este, în linii mari, noua situaţie…
S-ar părea că acest principiu al eficienţei acordă un rol prea mare lui homo economicus, dar trebuie să subliniem că doar economicul este unicul care a luat în serios acest principiu şi l-a făcut fundament al unei gândiri formalizate a lumii.
Vom vedea deci că, indiferent dacă considerăm veridică paradigma tradiţională a identităţii (fie că o vedem prin prisma unei logici economice şi o concepem ca un proces de construire a unei realităţi sociale juste, echitabile, nu neapărat individualistă, dar cu un efect global egalitar, fie că o concepem ca un proces de autocontrol individual în creştere, datorate factorului politic şi social, adică viaţa în comun şi necesitatea unei colaborări din care toţi au de câştigat, sau cum o sugerează Weber – că acest proces de autocontrol şi autoorganizare este influenţat de atitudini şi lecturi simbolice ale lumii), sau dacă ne referim la paradigmele postmoderne (între altele şi ele fixează un scop individului şi nu-l lasă să trăiască aşa, fără un scop, fără un ţel, chiar dacă legitimarea lui este mai curând individuală decât colectivă, procesul de la Noi spre Eu, de care vorbeşte Elias) vom avea în vedere faptul că procesul social (inclusiv cel de construire a indentităţii) are o finalitate. Nu poţi să construieşti o identitate fără un obiectiv anume, chiar identitatea care ar trebui să exprime o diferenţă este, până la urmă, tot un soi de eficienţă, de data asta a separării.
Personal sunt înclinat să cred că atâta timp cât indivizii şi corpul social în general vor păstra şi se vor lăsa duşi de acest impuls al eficienţei finale, fie în modernitate, fie în postmodernism, o criză veritabilă a identităţii nu este posibilă. Că se legitimează prin recuperarea individului, că din contra, vor să re-inventeze societatea bună, aceste demersuri vor rămâne în câmpul de forţă al logicii eficienţei. În fapt, aceasta înseamnă aproape întotdeauna o identitate prescriptivă: individul se defineşte într-un mod anume nu pentru a fi, ci pentru a face ceva, chiar nefăcând nimic.
Dacă vreodată va fi ruptă această logică a lui a face şi va fi înlocuită prin una a lui a fi (încercările în această direcţie, au adus rezultate derizorii, să ne amintim de Tarzan sau Mowgly, care doar sunt, fără a face) atunci vom putea vorbi despre o veritabilă criză a identităţii. Deocamdată, tot ce putem spune este că aşa-zisa criză este, de fapt, un proces normal de schimbare, este o înlănţuire de mutaţii în acelaşi câmp, care, deşi poartă nume diferite, are aproximativ aceeaşi configuraţie.