.

Brighton Beach se găsește în America, dar oamenii îs sovietici și postsovietici. Așa cum i-a prins vremea.

Ieșiserăm din îngustul Brighton Bazar, cu meniul uzual al turistului de plajă – bere, pâine, salam, dar și niște provizii de lungă durată – ceai, dulceață de trandafiri (care-i mai ieftină decât în oricare altă parte) plus ”tributul nostalgic” (hrișcă, gingirică în ulei, salam) – toate puse în pungi. Am tras  cu alaiul (vreo 3 inși cu o insă) pe marginea străzii, în afara râului de pietoni, după care pornirăm să băgăm grăbiți pungile în rucsacuri. Cred că vom fi arătat caraghios dintr-o parte așa cum sortam pachete de ceai, cereale, borcane și cutii, de vreme ce un nene de-o vârstă imprecisă (au bărbații așa o perioadă, între 40 și 60 ani) s-a apropiat de noi și a întrebat  harnic:

– Are you selling something? (Aveți ceva de vânzare?)

În secunda aia puteam să jur că acest curios era un emigrant de dată recentă, unul care prinsese niscaiva tranziție, în Chișinău, Tiraspol, Odessa ori alt oraș provincial al fostului Imperiu Sovietic, că nu-i erau deloc străine autogările ce legau orașele cu provincia, în care orășeni voioși alergau din urma handrubeielor pe roți (zise în limbaj oficial unități de transport) pline de țărani și, în momentul deschiderii ușilor strigau:

– Miez de nucă, pește, fasole, usturoi n-aveți?

Nu cred că omuleanul n-ar fi văzut la viața lui și ”piețele ad-hoc” din orașele tranziției, în care o geantă deschisă în stradă putea genera rapid o mini-bursă de 5 min… Sau la limită, apucase o bună bucată de trai sovietic și știa că lucrurile bune pot fi cumpărate nu neapărat în magazinele oficiale, ci mai ales în afara lor…