cu statistica-n cap

Cristian Patrasconiu se jură că înțelege problema deportărilor unor cetățeni români de origine romă din Franța:

Problema infracţionalităţii cetăţenilor români peste hotare – cu accent pe infracţionalitatea ţiganilor români (propun să nu fim ipocriţi!) – rămâne însă nerezolvată, indiferent cât de rafinate ar fi analizele „laterale“ cu privire la implicaţiile politico-electorale ale intransigentei decizii oficiale franceze.

Niște implicituri îi sabotează însă (ne)poziția. Cel mai important ar fi biasul statistic. Folosit, în temei, ca să dea intervenției un aer de rigoare ”științifică”, iar eventualelor argumente – niscaiva greutate obiectivă. Cum ar veni, dacă, statisticește, ”ţiganii români contabilizează proporţia covârşitoare a infracţiunilor pe care le fac cetăţenii români aflaţi peste graniţă”, atunci, dovedește (ne)logica d-lui Patrasconiu, atitudinile de discriminare, expulzare, limitare a drepturilor nu doar că ar fi justificate ci chiar necesare. Adicătelea: ”când faci rău, când nu îl respecţi pe cel pe al cărui teritoriu stai, când îl furi, când îi cerşeşti agresiv, când îi violezi femeile, e deplasat să invocăm – în chip de circumstanţă atenuantă – „tradiţia nomadismului“ şi nevoia de a conserva această tradiţie. Pentru că, în fond, e vorba despre altceva – despre infracţiune.”

Aparenta coerență a argumentării se dă însă de două garduri. Unul ar fi cel matematic: a spune că, zic numerele, etnia X dă cel mai mare număr de inși cu un comportament Y, nu înseamnă nimic în afara contextului din care aceste statistici au fost extrase. Întrebări legitime precum: metodologia numărării, categorizarea tipurilor de comportament, evoluția criminalizării unor tipuri de comportament (vezi o lecție excelentă a lui Laurent Mucchielli despre producerea delicvenței), criteriile de înregistrare a crimelor, transparența instituțională în construirea statisticilor, reflectarea în spațiul public a anumitor tipuri de crime, biasurile rasiste sau etnofobe ale instituțiilor ce operează numărătoarea crimelor și o infinitate suplimentară de alte întrebări fac ca chestiunea prezentării unor date scoase din context să fie cel puțin dubioasă. Exemplu: dacă în cazul încălcării vitezei pe autostradă, un cetățean român de etnie romă și un cetățean român de entie majoritară sunt reținuți de poliție, iar cetățeanul român român reușește să împingă șpagă polițistului Italian și trece, iar romul, din cauza atitudinilor rasiste ale agentului de circulație, este amendat, statistic avem o infracțiune comisă de-un rom, în mod real avem două infracțiuni trecute la catastif în mod diferit, din cauza unor factori ultra-subiectivi (e un caz real).

Al doilea gard de care dă, voinicește, (ne)demonstrația d-lui Patrasconiu este prezumția nevinovăției persoanei pe care el o suspendă în infinit. Adică, dacă unii romi e hoț, toți romii e hoț. Un argument cu adevărat puternic, precum o bombă atomică: el poate fi folosit eficient împotriva oricui, chiar a poziției lui Patrasconiu. E destul să găsim o unitate statistică criminală în rândul unei populațiii că putem face orice generalizări despre ea. Aplicat la capătul logic, principiul va ajunge la concluzia ”firească” că toate popoarele-n lume sunt criminale: francezii, americanii, germanii, românii majoritari, toți au niște criminali (cerșetori, violatori) în rândurile lor, deci trebuie expulzați…pe Lună…

Că, pe de altă parte, romii fugăriți din Franța nu au dosare penale, n-au violat (că nu a fost intentată vreo cauză de urmărire), n-au furat și nu pot fi considerați, deci, drept infractori, e ceva ce nu mai contează în economia discursivă: dușmanul de etnie trebuie bătut, iar odată cu el și idioții corecți politic ce cred că asta ar fi un motiv demn de zarvă.