Poate ultimul refugiu al utopiilor egalitare e de găsit în terenul de fotbal: victoriile celor mici (Slovacia, Serbia) contra celor mari (Italia, Germania) par justificabile din perspectiva unei logici fundamentată pe egalitatea echipelor și jucătorilor în fața balonului rotund.
Din acest punct, jocul se prezintă ca un regim democratic par excellence: echipele egale ca număr și distribuție de funcții exercită un acces egal la balon conform unui set de reguli indiscriminatoriu, comun și public, scorul nul inițial, îmbrăcămintea standard, mingea unică – toate furnizează o arhitectură egalitară aproape perfectă, similară proiectelor utopice ale lui More, Furrier sau Platon, doar că, una în bună funcțiune.
Terenul de fotbal, ca loc (adică spațiu încărcat de sens, deci spațiu locuit/trăit) împlinește misiunea unui laborator în aer liber în cadrul căruia procesul uman firesc – competiția – se desfășoară în condiții ideale (un laborator social): ca și cum acțiunea inegalităților economice, politice sau culturale ar fi izolată, ca și cum sportivii nu ar purta în spate biografii economice sau politice, ca și cum contextele externe (economice, geopolitice sau istorice) ar înceta să mai exercite vreo influență…
O primă față a jocului ar arăta deci astfel:
– ca ”luptă în cer”, adică un act social care pretinde, în idealitatea sa, că se sutrage socialului, o utopie reală (oximoron) ce se developează în regim live sau o luptă ”între titani” pe un tărâm și într-un timp mitic (ar fi interesant, din perspectiva geografiilor umane, de studiat a-spațialitatea unor evenimente majore precum Campionatele Mondiale de Fotbal ori Jocurile Olimpice, regimul de para-local și pluri-temporal ce-l instituie).
În acest chip al său fotbalul ne hrănește deopotrivă cu iluziile ieșirii din timp și spațiu, construind un fel de virtualitate în care simulăm o lume așezată după criteriile performanței, inteligenței, răbdării și norocului (opusă astfel celei reale, construită pe alți piloni).
Irealitatea (idealitatea) – bucata complementară a egalitarismului jocului. Legitimitatea înșiruirilor de cifre numite scor vine doar dacă se respectă ambele condiții: Gerrard și compania ar putea aduna tot personalul ambasadei germane la Londra și i-ar rupe în fulgi și pene în cadrul unui meci, dar rezultatul ar fi nul căci ar fi încălcat principiul ”utopic” al a-socialului fotbalistic și fundamentul egalitar.
La origini, fotbalul e lipsit de sens, neutru, apolitic, a-violent. Spre deosebire de luptele libere, ori aruncarea discului, ori cursele de maraton unde performanțele apar ca autoevidente, în fotbal victoria nu se dobândește prin forță fizică, ci e trecută printr-o sită perversă care amestecă, după un regulament știu doar de ea pase, lovituri, tactică, noroc și scoate scoruri impersonale…
Lipsa de sens e însă, în același timp avantajul esențial: fotbalul e un container vid ce poate lua orice încărcătură. De aia lejeritatea cu care încap bagaje ideologice, simbolice, geopolitice (Maradona ar fi răzbunat înfrângerea Argentinei în războiul pentru niscaiva insule), istorice, economice. De aia și imposibilitatea de a-l închide într-o definiție: fotbalul e cumva lichid, ca apa și ia forma vasului în care e turnat. În Brazilia e religie. În Moldova e spălare de bani. În Europa e profesie. În Africa e strategie economică de supraviețuire.
Ei Vitalie deja ai luat-u tu razna in analiza din cauza idealismului tau 🙂 – poate si ai dreptate dace sa analizam fotbalul incepnad de dupa WWII (al doilea razboi mondial) terminand ca apogeul romantismului pe la sf. aa 90 – apoi fotbalul a devenit in mare parte un Hollywood sportiv cu scandalurile sale, cu narcotice desigur, etc…
Duelul intre Slovacia si Italia a fost din start duelul banilor mici si motivatiei enorme (SK) contra banilor mari si motivatiei mizere (IT), lupta a 2 scoli diferite – una incepatoare (SK) cu una experimentata dar discipoli prosti…
Faza e ca aceasta egalitate e doar o iluzie optica – stadiounul e dreptungiular, mingea e rorunda iar pe teren sunt 22 de jucatori – in rest in back-ground satu varii forte motrice ce (pre)stabilesc rezultatul final…
APROPO si inca un factor important de care uitasem – arbitrul de la centrul terenului (dar si cei de pe tuse) care cu un singur fluierat poata sa distruga orice utopie, orice vis si sa starneasca razboiae internationale (cazul razboiului de 100 ore – Salvador vs Honduras) …
Ap unde e DREPTATEA!?
Nu-i adevărat! În fotbal e mult mai simplu. Fotbaliştii aleargă pe teren cu aerul că luptă pentru patrie, dar în realitate îşi umplu buzunarele cu bani. Nu toţi bineînţeles, unii rămân doar cu kicioarele kotonogite.
Şi totiuşi, chiar dacă mă simt un pic fraier că le urmăresc jocul “dezinteresat”, oricum nu rezist întotdeauna tentaţiei s-o fac pe clăpăugu.
@WTF, partea utopica a fotbalului e ca lasa toate motivatiile extra-fotbalistice (motivatii, salarii, realitati economice sau istorice) la vestiare…sunt si exceptii – Maradona, cum ziceam, pretinde ca ar fi razbunat un razboi nedrept al Marii Britanii contra Argentinei…
nu am spus ca fotbalul nu ar avea si alte motivatii, ca jucatorii chiar ar fi egali ci sugeram ca e o utopie spectacol ce se joaca regulat in fata ochilor nostri…e un fel de ca si cum in vesnica desfasurare, o ucronie chiar.
chestiunea arbitrului e chiar mai complicata…el ar trebui sa fie gardianul utopiei, sa dea dreptate cereasca in fucntie de pacate nu de simpatii…dar el e om…si greseste. de aia, probabil presiunile asupra FIFA de introducere a camerelor de supraveghere video vor reusi iar jocul va deveni chiar o utopie pazita cu strasnicie de tehnica. care se stie nu greseste…
@Mihai, pentru asemenea distorsiuni vezi partea finala a postului in care era vorba despre containerul fotbalistic care poate transporta orice bagaj..multimodularitate…sportul, si mai ales fotbalul iti permite si asta: sa te faci ca iubesti tara, si sa-ti umpli buzunarele cu bani..