culori

Michel Pastoureau

„Albastru. Istoria unei culori”

Chişinău, „Cartier”, 2006

Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun

„Culoarea nu este atât un fenomen natural, cât un construct cultural complex, rebel la orice generalizare, dacă nu chiar la orice analiză.” (p. 5) – două tendinţe: una neurobiologică (culoarea este ceea ce ochiul percepe), alta, socio-culturală (culoarea este ceea ce omul-societate numeşte). Natura dublă a culorii: fapt natural/fapt social. Două limite ale înţelegerii fenomenului cromatic. Argumentul fizicianului-neurolog-biolog: LUMINA şi legităţile ei. Dovada istoricului-sociolog-filozof: SOCIETATEA şi instituţiile ei. Antiteză antroposociologică: culoare fizică/culoare socială.

„Culoarea este în primul rând un fapt de societate. Nu există adevăruri transculturale ale culorii.” (p.5) – valoarea naturală a culorii este neutră, ea nu ne interesează, este apatică şi indiferentă faţă de simboluri, reguli, tradiţii, mişcări, evenimente şi speranţe sociale. Nu există, deci. Valoarea socială a culorii este universul în care trăim. Chiar visele noastre au culoare, speranţele, Dumnezeu, raiul, iadul, îngerii, iubirea, sexul, icoanele, sângele… Pustiul, asceza, biserica sunt şi ele colorate social.

„Orice istorie a culorilor nu poate fi decât o istorie socială.[…] Societatea este cea care „face” culoarea, o defineşte şi îi conferă sens, îi construieşte codurile şi valorile, îi organizează practicile şi-i stabileşte mizele.” (p.8) – această istorie a culorilor este istoria lui A NUMI, care înseamnă: „a semnifica sau a transmite idei, a suscita emoţii sau impresii puternice, a organiza coduri şi sisteme, a ajuta la clasare, asociere, comparare, ierarhizare.”(p.11)

Culoarea poate fi deosebită cu greu de suportul care o transmite, o face vizibilă. Fiecare medium de transportare a culorii este un subsistem social, cu funcţii complexe:

– Materia textilă, de cele mai mult ori sub forma unor articole de vestimentaţie. Haina care înseamnă statut cultural (opoziţia barbar/civilizat: romanii numeau unele triburi germanice barbare pentru că purtau culoarea albastră, îşi vopseau pletele, corpul şi hainele cu această culoare), statut social (opoziţia culori aristocrate/culori ţărăneşti/culori princiare/culori regale), statut moral (culori care includ/culori care exclud diferite grupuri marginale: cerşetorii, infirmii, puşcăriaşii, evreii, nebunii există în anumite zone cromatice, restul, adică majoritatea, trăiesc în alte zone cromatice)

– Cultul bisericesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu orice culoare pare potrivită pentru a zugrăvi maiestatea şi atotputernicia Lui. Unele culori sunt legitime, altele tolerare, altele interzise. Îngerii sunt creaturi nevinovate cu aripi albe (în latină, candidus şi albus sunt quasi-sinonime, desemnând două nuanţe ale aceleiaşi culori), călugării poartă negru, simbol al umilinţei, modestiei, penitenţei, doliului…

– Heraldica. Culoarea este certificatul care face dovada unei origini nobile. Unele grupuri sociale transnaţionale şi transreligioase precum cavalerii fac mult pentru punerea în valoare a culorii. În mediul cavaleresc, culoarea îşi atinge plinătatea în ceea ce priveşte puterea sa de simbolizare.

– Steagul sau stema naţională. Factorul politic este o sită care cerne, în diverse grile, spectrul cromatic. Albastrul este simbolul unor monarhii. Verdele – al altora. Pentru culori se moare, se stă în puşcărie. Culoarea socială poate însemna rasism, spre deosebire de cea naturală. Chiar şi continentele noastre au o culoare: continentul galben, cel verde, cel negru, cel albastru.

– Arta. Ca expresie a sensibilităţii individuale, uneori arta se opune uzanţelor prescrise de social, politic sau religios, transgresând, deseori, limitele regulilor. Arta scoate în evidenţă culori şi nuanţe cromatice, acolo unde religia ascunde sau disimulează.

– Lexicul – suportul care asigură transmisiunea convenţiilor şi regulilor sociale cu privire la culoare.

„Cele două axe primordiale ale sensibilităţii antice şi medievale vis-a-vis de culoare – cea a luminozităţii şi cea a densităţii – se constituie pe baza unei duble opoziţii: pe de o parte, dintre alb şi negru (problema raportării la lumină, la intensitatea acesteia, la puritatea sa), pe de altă parte, dintre alb şi roşu (problema raportării la materia colorată, la prezenţa sau absenţa acesteia, la bogăţia şi la saturaţia sa). Negrul este sumbru, roşul este dens, în timp ce albul este în acelaşi timp contrariul amândurora.” (p.14) –

Şi albastrul? Sugestia lui Pastoureau: pentru a studia funcţia albastrului trebuie citită istoria instituţiilor şi a epocii.