Indicatorul mizeriei filosofice a epocii noastre e dominația totală și absolută a realismului capitalist (sintagma aparține lui Mark Fisher), adică setul de instituții formale și informale, think-tankuri și ONG-uri, gânditori singuratici sau asociați în grupuri, corporații, universități, scriitori și intelectuali publici care promovează și legitimează ideea că regimul capitalist este unicul viabil și că în afara lui nu pot fi concepute sisteme socio-politice alternative.
Chiar și Evul Mediu întunecat discuta permanent 2-3 ”lumi”: utopiile, weltanshauungu-urile religioase și mistice sau un fel de protoliberalism (mai ales în Anglia).
Mai târziu Luminile și Modernitatea se înecau într-o abundență de ideologii, scenarii și planuri de rearanjare a lumii: câteva zeci de socialisme, cel puțin 5 anarhisme, liberalisme și nihilisme cu nemiluita, misticisme îndeajuns…
Socialismele de azi sunt cel mult surori medicale în angrenajul capitalist, investite cu funcția de a calma durerile incurabililor și de a-i petrece destoinic pe lumea ailaltă… Anarhismele treptat au degenerat în McAnarhisme de consum…
Să fi interiorizat cumva frica gândirii utopice? Sau frica gândirii diferite? Ori pe ambele? Fie că e altceva la mijloc?
Cred că e ultima la mijloc. Și nu doar la mijloc, ci și deasupra, dedesubt, peste tot. O confuzie: orice gândire ”într-o parte”, care ia 10 m înaintea epocii sau suflă altfel e catalogată drept utopică, adică totalitară, adică periculoasă…
Conversiunea utopiei în dictatură și însoțirea lor conceptuală e cea mai mare victorie a non-gândirii.
Sigur doctrinele totalitare au un caracter utopic. Dacă acceptăm ca utopie orice promisiune a unui mâine radical diferit pe care-l începem azi. Dacă considerăm utopie fiecare plan nerod ieșit din mintea unui degenerat.
Thomas More e utopie. Sub asta semnează toți oamenii cu scaun la cap. Și Campanella scrie utopii. Și Bacon, Platon și mulți alții ca ei. Admitem că utopiile lor sunt în parte urâte, chit că au fost concepute ca fiind frumoase: aș fi îngrozit să trăiesc în lumi în care programul zilei e prestabilit în cele mai mici detalii și nu aș avea dreptul să îmbrac decât un tip de haine (More), să ascult doar un tip de lecții și să învăț doar poeme ”nepericuloase”, fiindu-mi interzis să gândesc într-un anume fel (Platon). Ca și cum eu, ca cetățean liber (scopul primar al utopiei e eliberarea) nu m-aș pricepe cum să-mi distribui timpul, eforturile și gândurile. Absența necondiționată a libertății individuale e o bună unitate de măsură ce scoate în evidență partea din umbră a patosului utopic.
Dar groaza mea ar fi și mai mare să trăiesc într-un sistem în care unii oameni sunt anihilați doar pentru apartenența lor la o etnie (nazismul) sau rasă (rasismum) ori clasă (stalinismul). Ar semna cineva sub afirmația că aceste regimuri au fost construite ca utopii? Mă îndoiesc… Platon își justifica restricțiile și controlul riguros asupra cetățenilor prin recursul la un bine general, More concepea o alternativă tolerantă societății sale engleze sfâșiată de războaiele religioase… Stalin și Hitler construiau sistemul lor social utilizând ca fundament ura, etnică sau de clasă, anihilarea fizică și morală a Celuilalt (îndrăznește cineva să găsească asemenea intenții și mijloace la vechii utopiști?).
Există însă și alte utopii. Din alea care nu descriu viitorul minut cu minut, nu prescriu haine și poezie ”curată”, sau programe de gândire obligatorie cetățenilor și nu stabilesc, în măsură definitivă și obligatorie, orarul zilnic al locuitorilor imaginați, de la alimentație la modul de socializare. Să le zicem, împreună cu Jacoby, utopii iconoclaste. Autorii de utopii iconoclaste hrănesc visele pentru o lume superioară, mai bună, dar evită să-i dea măsura precisă…
Mulți ani (vreo 30) după distopia ” Brave New World ”, Aldous Huxley scrie cealaltă parte a monedei, pe cea utopică. Iconoclastă. ”The Island”. Mult mai puțin cunoscută decât prima. Mă rog, așa era contextul socio-politic al epocii. Războiul rece a afectat și mințile cititorilor. Huxleu concepe ”The Island” ca pe o utopie. Dar nu-i construiește orar obligatoriu, nici nu împarte lumea în ai noștri și ai lor.
A se citi cartea. Pe la pagina 107 recomand o haltă. Afară. 2-3 zile. După aia permit trecerea pe pagina următoare, 108, care găzduiește o minunăție de frază-program-ideologie:
”Susila: We’re not interested in turning out good party members; we’re only interested in turning out good human beings.”
Îmi place atât de mult încât o și traduc: Nu suntem interesați să educăm membri de partid, ci ființe umane.
De ce apar utopiile (hai sa utilizam termenul in cel mai larg sens, ca un fel de asteptare a “binelui”)? Ce “rezolva” omul avind o astfel de “asteptare a binelui”, la ce-i trebuie lui sa gindeasca utopic?
Cred ca de aici trebuie sa pornim ca sa putem construi o intelegere a temei.
Credinta, devotamentul, simtul datoriei, altruismul – oare nu sunt acestea manifestari ale gindirii utopice?! Asteptarea mintuirii si speranta in ziua de miine, toate sunt expresii ale felului omenesc de a se vedea in timp.
Nu prea am putut cristaliza din cele expuse un subiect clar conturat, probabil, nici nu se cere. De fapt, fiecare gind este un subiect in parte si fiecare este valabil. E o propunere penru reflectie si in caliatea acesata este foarte valoroasa.
“… aș fi îngrozit să trăiesc în lumi în care programul zilei e prestabilit în cele mai mici detalii și nu aș avea dreptul să îmbrac decât un tip de haine (More), să ascult doar un tip de lecții și să învăț doar poeme ”nepericuloase”, fiindu-mi interzis să gândesc într-un anume fel”, “Admitem că utopiile lor sunt în parte urâte” – de ce urate, hai sa le spunem pe nume – sunt aberante 😉
@Altcersenin, ma feresc cu toata frica de calificativul “aberante’, aplicate unor constructii care, in pofida caracterului lor rigid, erau miscate de un mobil umanist…motorul ce le propulsa era un fel de grija pentru umanitate, pentru toti oamenii (si in sensul asta erau cumva inclusive). ar trebui sa tinem apoi cont si ce contextul in care au aparut aceste scrieri: majoritatea isi au originile in deziluzii/dezamagiri cu referire la modul cel mai bun de guvernare a cetatii si revendica un plan rational de organizare, conceput dupa reguli clare in schimbul evolutiei naturale si haotice…era un fel de pariu al ratiunii cu divinitatea, cu soarta, cu ratiunea…
din fericire, implementarea lor (ma refer la unele utopii socialiste aplicate in practica in secolul XIX) si falimentarea ulterioara nu a adus cu sine tragedii umane, nici genociduri: utopiile comunitare disparand pur si simplu…astfel s-a vazut, la scara mica si inofensiva, incapacitatea mintii umane de a concepe strategii generale si totale de constructie a societatii…din pacate lectia nu avea cine sa invete lectia.
@dao, nu avem prea multe ipoteze cu privire la “de ce?”-ul gandirii utopice…explicatia traditionala, aia cu barba, creste dintr-o dualitate: o lume reala, de obicei murdara sau decadenta in opozitie cu o mundus imaginara in care sunt proiectate deficientele lumii noastre (cu semnul plus in fata, ca sa zicem asa)…o negare a lumii “reale”, un antipod, flipside, proiectie etc.
sa zicem ca nevoia de utopie vine dintr-o deficienta sociala (inteleasa nu neaparat ca tragedie, caci, majoritatea culturilor indiferent de gradul lor de prosperitate, construiesc utopii)…
sa mai zicem ca utopia isi are originea in dorinta, perfect umana, de a tine sub control realitatea…dincolo de patosul “paradisiac al abundentei si linistii”, constituientii de baza ai utopiei, sta probabil o nevoie de ordine, regularitate, repetabilitate…intr-un fel utopiile reprezinta un sfarsit al istoriei pentru ca odata construite, ele sunt proiectate pentru a tine in veci…
inca sa zicem ca utopiile ar putea fi echivalentul demonstratiilor geometrice in filosofie…un fel de camp imaginar in care, sustrasi nevoilor pamantenesti, oamenii actioneaza in conditii ideale de laborator, un fel de imponderabilitate sociala.
sa mai zicem…
…cautam sa dau o forma finala postului astuia, sa-l incid in limitele vreunui text coerent dar nu a iesit…e o utopie
In viata omul are nevoie sa calce pe o temelie sanatoasa,concreta. Iar himerele sunt fantasme irealizabile. Insa ,pina la urma,prin aceste iluzii,omul isi hraneste un vis,o speranta.Daca am fi lipsiti de ganduri utopice,atunci ne-am oglindi intr-o realitate care ar arata duritatea ei.
daca vrem, gasim si la astfel de utopii ca si comunizmul sau fascizmul “grija pentru umanitate”(cat de aleasa va fi la chip si la minte) … si m-as abtine sa zic ca implimentarea lor n-au adus cu sine tragedii umane sau genociduri…
in alta ordine de idei;
Dao@”Credinta, devotamentul, simtul datoriei, altruismul – oare nu sunt acestea manifestari ale gindirii utopice?!” cred ca devotamentul si altruizmul( firesc, nu indus de o doctrina) este mai degraba o esenta, stare de spirit ale individuumului si nu numaidecat manifestare a gandirii sale…
Lasind la o parte contradictia intre “esenta” si “stare de spirit”, este interesanta aceasta …”incercare de a pastra iluzia” (iluzie in sens pozitiv). Am in vedere presupozitia ca “devotamentul” ar exista in afara “doctrinei”. Si cum se formeaza un devotament daca nu este o ideologie (ideologie in sens larg, conceptie despre ceva)care ar contura un sistem de valori?
Este ceva mai adinc acolo la izvorul care produce tot felul de utopii. Poate e un rezultat al nevoii de rezolvare a contradictiei (de temelie) ce formeaza dinamica existentei umane?
@Dao, desi vorbesti pe inteles eu nu te pot pricepe…nu-i vorba, ca pot si eu sa plutesc prin limbajul proverbelor si childurilor, dar in fata sintagmei “contradictie (de temelie) ce formeaza dinamica existentei umane” ma opresc, mut de nepricepere ca unul dintre eroii povestii Ali Baba si cei 40 de hoti, cel care uitase parola pentru deschiderea pesterii..sper ca nu te deranjeaza prea mult daca te rog sa-i deschizi, acestei lungi expresii, sensul…
@Altcersenin, daca vei fi citit atent postul vei fi vazut ca ma indoiam puternic ca comunismul/nazismul ar fi utopii de vreme ce pun ca fundament principiul excluziunii din comunitate a unui tip de oameni (clasa, etnie, rasa etc)…utopiile lui More si Platon erau incluzive…insa au carente mari, desigur, pe care le-am pomenit, sper, convingator…
in fapt eu pledam pentru altfel de utopii, din alea iconoclaste…in care sa gandim lumea din viitor fara a-i face foaie de parcurs si plan, pas cu pas, cifra cu cifra, om cu om, de implementare…
@Diana, omul calca pe ce poate…
Dao@ devotamentul fata de o persoana iubita ce fel de ideologie are?
e o utopie si asta sa crezi ca poate deveni vre-o una(utopie) realizabila 😉
Asta din Ali Baba incerca-se “varianturi” pina a “muti”. Dar, deja asta nu mai e polemica la substanta. Este un fel de “cine e mai tare in parcare”. Si de aici nu e departe pina la: “tu nu maninci un tazic de kotelete, asa ca taci”!
Banzai!
@Dao, era vorba, pur si simplu, de clarificarea sensului unei sintagme a carei sens pur si simplu imi e opac….si e o invitatie sa o deschizi…
Devotamentul fata de o persoana iubita nu exista in afara unei culturi, respectiv in afara unui “fel de a vedea lucrurile”. Iar daca avem in vedere ceva instinctiv gen ” legamintul lebedelor” descris in etologie, atunci nu mai e devotament in sensul uman, dar ceva ce trebuie explicat din perspectiva necesitatilor de perpetuare a unei specii anume.
asta daca n-o fi cumva expresia “contradictie (de temelie) ce formeaza dinamica existentei umane” vreo metafora-container, fara un sens precis anume, de genul: eu sunt calea, adevarul si viata! sau altele…
Omul calca pe ce poate.. si daca s-a fript la talpi odata nu mai calca in repetare randuri.
Merge și pe linia lui Zizek: „E mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii decât o alternativă a capitalismului” (cu regret) și: „We must reinvent Utopia”. Well… sunt sigur că ai văzut asta – o bucată din „Zizek!”: http://vimeo.com/groups/utopia/videos/7527571
Bun și termenul ăsta – McAnarhismul…
Diviziunea capitalism – comunism/socialism imi pare una incorect formulata, intrucat capitalismul e un sistem economic, nu socio-politic. Raportul corect ar fi capitalism – economie planificata.
Capitalismul e sistemul economic in care proprietatea este privata, activitatea economica este dirijata de piete, iar profitul este distribuit privat si reinvestit in conformitate cu deciziile proprietarilor. In economia planificata, proprietatea e a statului si toate depind de planul statului.
Capitalismul are radacini in lumea antica, desi, evident, nu era numit astfel. Ca sistem teoretic, a fost analizat si descris pentru prima data in lumea islamica prin secolele 13-14 (de altfel, capitalismul islamic a si fost unul dintre secretele expansiunii islamice). Adam Smith nu descria un sistem total nou, nici pe departe.
Ca sistem economic, capitalismul poate fi mulat pe o multime de ideologii, chiar si pe cea comunista, daca avem in vedere sistemul chinez. De altfel, o buna parte din sistemele economice “alternative” – distributismul, sa zicem – sunt in esenta diverse variatii ale capitalismului, menite sa atenueze un asa-zis pericol moral perceput ca fiind cauzat de sistemul capitalism. In realitate, aceste probleme nu vin din sistemul in sine, ci din sistemele politico-sociale in care e aplicat.
Lucian, din nefericire suntem condamnati sa utilizam termeni forjati in secolul XIX pentru a desemna realitati ale veacului al 21-lea. e o mare incomoditate care presupune un bias de continuitate (ca si cum, chipurile, fenomenul capitalist ar fi ramas acelasi dupa 200 ani) pe care sper sa-l evit prin niste detalizari suplimentare…
deci, partea cu “capitalismul e un sistem economic, nu socio-politic” poate fi sustinuta si sta in picioare pentru evolutia capitalismului de pana la 1960. dupa data aia invazia neoliberala a tuturor sferelor vietii sociale: rationalizarea economica a serviciilor publice, culturale si sociale, a actului politic, privatizarea quasi-totala a proprietatii publice, dizolvarea sindicatelor, flexibilizarea muncii, toate astea fac capitalismul neoliberal (vorbesc mai ales de cazul SUA si de doxa neoliberala impusa de consensul de la Washington si IMF) mai mult decat o logica economica si o trec in randul logicilor socio-politice, adica un fenomen cu o anvergura mult mai larga.
aparent, acest tip de organizare a vietii sociale e neutru, atat moral cat si politic. mai mult..chiar este amoral (in sensul bun al cuvantului, adica nu se intersecteaza nicaieri cu moralul, fiind o logica simpla a evaluarii unor cifre, ecuatii si relatii intre fapte, bunuri si persoane) si apolitic (poate functiona si in sisteme democratice, si in alea autoritare, si in comuniste si in totalitarisme)…
critica mea porneste de la faptul ca aparenta a-moralitate a capitalismului e doar aparenta. obiectivitatea rece a diferentei dintre venit si costuri de oportunitate numita profit, e rece la ssuprafata, in profunzime, insa, e destul de fierbinte…asta pentru ca ecuatiile masoara lucruri cuantificabile, tind sa ignore externalitatile (costurile de mediu, natural si social) etc… mai sunt si alte variabile ascunse in ecuatiile economice, astea sunt cele mai importante.
or, aceste costuri ignorate sunt tocmai costurile sociale (sa zicem partea morala a economiei). economistii le ignora, politicienii, moralistii si cetatenii nu. pentru ca ele produc si reproduc/multiplica in permanenta inegalitati sociale si economice, stres, saracie, dezintegrare a liantului social etc.
mesajul postului meu exprima o parere de rau ca nu avem/gandim/elaboram/inventam un sistem economic, altul, care nu ar produce la o scara atat de larga asemenea inconveniente.
totusi, cred ca atat post-ul, cat si raspunsul tau se refera la neoliberalism, nu la capitalism. e o diferenta. termenii “capitalism neoliberal” si “neoliberalism” imi par a avea acelasi sens – ambii se refera la o ideologie politica; in economie nu exista “capitalism neoliberal”. indiscutabil, neoliberalismul amesteca politicile economice cu cele sociale, dar asta tine de ideologie, nu de sistemul economic. si fiindca tot vine vorba de termeni, cred ca vorbim despre acelasi capitalism. fenomenul s-a schimbat de la Smith incoace, a mai trecut prin cateva scoli economice, dar la baza, e acelasi capitalism, esenta sa a ramas aceeasi.
separarea capitalism-neoliberalism imi pare similara, sa zicem, celei dintre evolutionism si darwinism social. primele sunt stiinte, ultimele reprezinta ideologii pentru aplicarea acestor stiinte la nivel social. se opereaza cu diferite tipuri de argumente pentru aceste stiinte – intr-o parte de ordin stiintific, in cealalta, de ordin socio-politic. un alt mod de a privi problema este prin raportarea la ghilotina lui hume. primele sunt stiinte pozitive si descriu cum este realitatea, ultimele sunt normative si spun cum trebuie sa fie. cum ajungi de la “este” la “trebuie”? e o separare acolo, pe care o poti rezolva doar printr-o interpretare ideologica. imi pare importanta aceasta separare, pentru ca iti permite sa identifici corect tinta. a ataca neoliberalismul atacand capitalismul e ca si cum ai ataca comunismul atacand economia planificata. evident, ca poti sa procedezi si asa, dar n-are prea mare sens. problema doar e in alta parte.
intr-adevar, ecuatiile masoara doar lucruri cuantificabile (si apropo, incepand cu anii ’70 se au in vedere si externalitatile acolo unde e posibil). dar asta tine de limitarile stiintei economice. problema se pune altfel – dupa ce specialistul iti da solutia cea mai eficienta dpdv economic, cine ia decizia de a o aplica? cel care ia decizia doar stie in ce context social o aplica si ca la mijloc sunt mult mai multi factori decat cei strict economici; el poate la fel de bine sa ia o decizie mai putin eficienta economic, dar mai buna pentru societate. un neoliberal insa va da prioritate solutiei strict economice. economistul isi face partea lui de treaba si cam atat. nu poti sa-l acuzi pentru probleme care nu tin de activitatea sa.
in legatura cu alte sisteme economice. cred ca am scris si mai sus ca au fost gandite unele alternative, majoritatea carora se grupeaza intr-un curent numit democratie economica. din acelea, distributismul imi pare destul de interesant – sau cel putin, il cunosc mai bine. e prezentat de autori ca fiind un sistem economic alternativ celui capitalist, dar eu il consider ca fiind capitalist, insa avand formele de proprietate dominante cooperativa si parteneriatul. cel putin aparent, elimina o parte din inechitatile sociale. s-ar putea sa te intereseze.