Viktor Pelevine
Seuil, 2001
Varianta rusă a romanului, prezentă pe site-ul oficial al autorului, poartă numele «GENERATION П»
(„П” este scurtătura rusă pentru PEPSI). „Cenzurarea” franceză produsă prin schimbarea titlului în „Homo Zapiens” (numele unui capitol al cărţii) surprinde reuşit „prime-time-ul” romanului, momentul ăla în care turmele de idei, scene şi personaje risipite aiurea prin văile şi colinele „spaţiului narativ” sunt adunate în ghemuri de sens, în filtre care dispun repartiţia ulterioară a „cărţilor”…
Chestia asta ar putea fi „lecturată” şi ca o încercare de deturnare a atenţiei cititorului într-o direcţie tematică şi ideatică anume – personal însă, am fost interesat de tematica mass-media şi televiziune, în special, şi „ochelarii francezi” mi-au fost utili.
Eroul aparent al romanului este Babylen Tatarski (numele este compus din „unirea” întru Gloria Patriei a două simboluri sovietice: Babi Yar – unul din episoadele cele mai funebre ale Războiului al Doilea Mondial, mediatizat mult în URSS – şi Lenin – omul-simbol-nume-revoluţie-aer-oraş-corabie-sânge etc., etc Între altele moda aceasta a numelor „revoluţionare” face jertfe şi astăzi – am avut o colegă de gimnaziu, fiică a unor activişti de partid din regiune, ce purta numele VladiLena, tipa este foarte nefericită şi necăjită din partea numelui, preferând să spună că se numeşte Paşa). Babylen este un intelectual sovietic tipic: este admis la un institut tehnic, nu pentru că ar avea pasiune pentru tehnică, ci pentru a scăpa de serviciul militar. După ce lecturează o culegere de poezii de Pasternak, Babylen decide să studieze literatura. Îşi face studiile la Institutul de Literatură, secţia Literatura popoarelor din URSS. Babylen trăieşte cu iluzia că profesia sa îi conferă un acces privilegiat spre eternitate, spre veşnicie – reprezentată probabil de „spiritul frăţesc şi prietenesc al traiului în comun a celor 15 republici-surori în cadrul marii familii care este Uniunea Sovietică”, de coloratura mesianică a misiunii eliberatoare a proletariatului şi de elementul pur religios al credinţei în viitorul luminos …
Când URSS se prăbuşeşte, odată cu ea, în neant, cade şi „eternitatea” sovietică, lăsând loc unui cotidian fără viitor, în genere fără o axă temporală (am putea să speculăm că televiziunea este chemată să acopere acest gol de viitor, această absenţă acută de „eternitate” printr-un exces de prezent, de „aici şi acum”). Cum are loc această substituţie a lui „mâine” şi „ieri” printr-un abuz de „azi”?
Răspunsul îl oferă capitolul „Homo zapiens”. Ceva preistorie: după prăbuşirea imperiului sovietic, Babylen abandonează literatură şi se angajează la un cecen, în calitate de vânzător la gheretă. O întâlnire incidentală schimbă cursul vieţii acestuia: reperat de un prieten, Tatarski este aruncat în lumea creatorilor de publicitate, după care, gradual, urcă toate treptele ierarhice… Într-o zi, întâlneşte un fost prieten, acum preocupat de religie orientală, care-l invită în ospeţie, într-o suburbie a Moskovei. Acolo, Tatarski consumă extatice şi are halucinaţii. „Homo zapiens” este una dintre aceste halucinaţii, concepută ca o şedinţă spiritistă cu sufletul lui Che Guevara.
Întrebarea lui Babylen:
„Ceva nou despre publicitate ce nu pot citi nici la Al Ries nici la Ogilvy?”
Urmează aproximativ 20 pagini de explicaţii, teorii, aforisme şi apeluri de tipul celebrului „Companeros!”.
Răspunsul lui El Che:
Cheia se află în dualismul subiect-obiect, atât de drag filozofiei occidentale, dar care este negat cu vehemenţă de spiritualitatea orientală. În fapt, nu este vorba de orice dualism subiect-obiect, ci de o variantă „dinamică” a acestui dualism în care una dintre părţi este televizorul (nicidecum omul, care are o apariţie efemeră, de rol).
Pelevin formulează două variante ale acestui dualism:
a) om-televizor deconectat. În fapt acesta este un dualism fals care îşi soarbe legitimitatea doar în opoziţie cu cel de-al doilea dualism. Este o balanţă cu o singură parte – OMUL.
Un televizor deconectat este un obiect ca multe altele, precum pietrele, valurile mării sau o bucată de lemn: el poate fi transportat, manipulat spaţial, adică, se află sub controlul total al subiectului, al omului, al individului, al sufletului.
b) om-televizor conectat. Şi acesta este un dualism fals, întrucât putem vorbi doar despre o parte a balanţei: televizorul. Dar mutaţia care se produce este atât de importantă încât merită să construim, fie şi formal, aceste două dualisme opuse. În momentul în care un televizor este conectat el se rupe din şirul aleatoriu al obiectelor devenind o lume nouă, un transfer în altă realitate.
Ce se întâmplă cu omul care priveşte televizorul? Rămâne el acelaşi? Sau se transformă într-o entitate nouă?
Imaginile transmise de televizor nu sunt niciodată statice, din contra, dinamismul lor este atu-ul acestui gen mass-media. Dinamismului imaginilor care se perindă pe ecranul televizorului îi corespunde un alt dinamism, al reacţiilor şi proceselor psihice ale individului care urmăreşte televizorul. În fapt, individul în cauză îşi dirijează atenţia în armonie cu ceea ce se întâmplă pe sticlă, reacţionează aşa cum îi sugerează, conştient sau inconştient sticla. Gândurile sau hormonii, gradul de plăcere şi senzaţiile nu sunt reacţii individuale, ci comportamente prevăzute şi programate de echipe de regizori şi tehnicieni iscusiţi. Avem toate simptomele unui caz de posesiune de demon, cu simpla diferenţă că demonul nu există, ci doar posesiunea (vezi TV religios).
În primul caz, subiectul îşi imaginează că realitatea este lumea materială (iluzie). Putem utiliza aici noţiunea „zaping” (credem că ea poate fi utilizată doar în acest context, al televizorului deconectat) care ar însemna să treci de la un obiect la altul, să le schimbi cu non-şalanţă păstrând chestia aia discutabilă numită identitate…
În al doilea caz (când televizorul este conectat – repetiţia poate părea dureroasă dar este foarte utilă V.S.), individul crede că realitatea este lumea materială demonstrată la televizor (iluzie a iluziei). De data asta, însă, nu individul zapează (de la zaping), ci el însuşi este zapat de regizori şi scenarişti de televiziune. În acest caz individul este un post, un canal de televiziune prin care grupuri de interese pătrund în conştiinţa lui, punându-l într-o situaţie de dependenţă. Ei, atunci individul este HOMO ZAPIENS.
… Cine poartă vina pentru starea actuală a omului? Televiziunea? Doar ea?
Existenţa televiziunii de fapt, este justificată de posibilităţile ei publicitare şi de dirijare a fluxurilor monetare. Adică, o legitimitate pur economică. Din acest punct de vedere, fiecare om este o celulă a unui organism complex numit de Vechi Mammona, iar de Noi, Oranus (Oral+anus).
Ei, funcţia fiecărei celule este de a asigura circulaţia cât mai intensă a banilor, adică a „sângelui” acestui megacorp. Ca orice organism complex, Oranus, pentru a supravieţui, trebuie să-şi asigure o circulaţie constantă a „masei monetare” şi un metabolism sănătos. Pentru aceasta el a dezvoltat şi un sistem nervos primitiv, care-i permite să dirijeze activitatea celulelor prin intermediul unor impulsuri nervoase. Aceste wow-impulsuri (de la interjecţia engleză WOW!) sunt de trei tipuri:
– impuls wow-oral: impune celula să înghită bani pentru a stinge conflictul (fals) dintre percepţia de sine şi idealul „Supra – EU” creat şi alimentat de publicitate. Exemplu tipic: indivizii săraci care-şi cheltuie ultimii bani pentru a se îmbrăca scump, de la butic.
– impuls wow-anal: impune celula să ejaculeze bani pentru a resimţi plăcerea coincidenţei dintre concepţia de Sine şi idealul pomenit mai sus.
– impuls wow-represiv: are funcţia de a stopa orice schimb de informaţie cu lumea exterioară care ar pune în pericol existenţa celorlalte două impulsuri – un fel de imunitate a lui Oranus. Încă un rol al impulsului wow-represiv este de asigura identificarea totală a individului cu celula lui Oranus şi eradicarea oricărei idei de emancipare…