intre lupta cu saracia si lupta cu saracii

sursa imagine.

Loïc Wacquant ”Punishing the Poor” (ori, în varianta franceză, cea originală ”Punir les pauvres”), Duke University Press, 2009.

Discipol, tovarăș de cauză, prieten și continuator al lui Bourdieu, Loïc Wacquant produce  una din vocile cele mai originale ale sociologiei franceze contemporane fiiind deopotrivă intelectual angajat, sociolog radical, activist și profesor la Universitatea din California Berkeley… În ”Punishing the Poor” Loïc Wacquant interoghează un paradox incomod al democrației americane : în 2008, în închisorile din SUA, democrația model, se găseau peste 2 milioane de indivizi (mai exact, 2 milioane 300 mii, din totalul de 9,8 milioane deținuți la nivel mondial, cam 25 %), mult peste oricare altă țară din lume, inclusiv China (1,57 milioane) sau Rusia (0,89 milioane). Rata de încarcerare era de 760 deținuți la 100 mii locuitori (urmează Saint Kitts și  Nevis, cu 660,  Rusia, cu 626 și Rwanda, 593)… În Moldova, indicii sunt mai modești – 227, aproape dublu față de România – 125, dar ceva mai puțin decât în Ucraina – 317, și totuși mai mult față de oricare țară a Uniunii Europene (cu excepția Țărilor Baltice)… Această explozie a numărului de deținuți, însoțită de o explozie a numărului de închisori și instituții penitenciare (în fapt, zic statisticile, construcția închisorilor reprezintă cel mai mare program public de construcții civile, mult înaintea sectorului locativ, vezi p.160), se desfășoară pe fonul unei transformări profunde a Statului în SUA – schimbări ce țin atât de esența statului, cât și de rolul pe care și-l asumă acesta în viața socială. Liniile cele mai vizibile ale acestei transformări ar fi:

– retragerea statului din politicile sociale și economice, sub presiunea unei ideologii confuze, adunată din fragmente conservatoare, liberale și anarhiste numită neoliberalism. ”Cât mai puțin stat!” este tendința centrală (pentru a folosi un termen statistic) a diferitelor curente ce se revendică de la această linie ideologică.

–  întărirea aparatului punitiv al statului, prin intermediul unor strategii diverse – medicalizarea unor tipuri de infracțiuni (mai ales comportamentul adictiv), adică trecerea lor în registrul dereglărilor psihice, penalizarea – tehnică care lovește în populații întregi, considerate a fi criminale par excellence.

– utilizând o metaforă mai veche elaborată de Pierre Bourdieu (vezi ”La misere du monde”), cea a statului ca organism cu două mâini, la rândul ei inspirată din Leviathanul lui Hobbes, Wacquant vede procesul de slăbire a ”mâinii stângi” a statului, cea care se ocupă de solidaritatea socială și politicile de susținere a celor defavorizați și, simultan, întărirea celei drepte, care se ocupă de distribuția pedepselor și asigurarea securității, ca un proces de constituire a unei noi paradigme a legitimității statului – acestuia i se rezervează, în noua configurație neoliberală, construită asiduu de la Richard Nixon încoace (chiar pe vremea democratului Bill Clinton), rolul infam de paznic cu bățul, instituție care păzește bunurile, asigură securitatea și pedepsește răufăcătorii. O formulă caustică reușită: de la welfare la workfare și prisonfare.

– înclinarea balanței dinspre libertate spre securitate, ca urmare a unor discursuri ideologico-geopolitice (11 septembrie și lupta cu teorismul), dar și a unor retorici moralizatoare (accesibilitatea fișierelor de încarcerare și a dosarelor personale ale deținuților).

– tranziția de la economia solidarității la cea a carității. Scopul ajutorului social nu mai este de a recupera sufletul pierdut prin reincadrarea sa în rândurile societății, ci stigmatizarea sărăciei, medicalizată și ea sub forma unui discurs ce o concepe ca o dereglare, abatere de la normalitate datorată unor inabilități de gândire și organizare a propriei vieți – un fel de rasism economic…

– targetizarea statului penal pe profiluri rasiale, regionale (gheto-urile) și economice (70 % din deținuții americani sunt non-albi săraci, deși ratele de criminalitate pentru omucideri, violuri sau consum de droguri sunt aproximativ egale pentru toate grupurile etnice, de clasă și rasiale). Războiul contra sărăciei ia astfel forma unui război cu săracii…

– individualizare morală și detașarea persoanei de contextul social în care trăiește (discursul penal responsabilizează exclusiv persoana pentru infracțiune, fără a ține cont de condițiile socio-economice ale existenței acesteia, de accesul la resurse precum educație, sănătate, alimente și hrană, locuințe).

– pedeapsa dublă: penală și socială, care echivalează cu excluziunea socială totală a foștilor deținuți (principiul legal: nu este permis ca cineva să fie pedepsit de două sau mai multe ori pentru aceeași infracțiune este ocolit prin intermediul unor strategii moraliste – foștii deținuți au probleme cu angajarea în câmpul muncii, drepturile lor civile nu sunt restabilite automat la ispășirea pedepsei, ci sunt recuperate prin intermediul unui proces birocratic anevoios, unele firme de securitate oferă, contra unor taxe simbolice acces la dosarul foștilor deținuți, ca rezultat, mulți dintre aceștia sunt persecutați de comunitatea în care trăiesc, chiar dacă au ispășit deja pedepsa prevăzută de lege sau au restabilit prejudiciul cauzat societății – aceste dosare tac asupra tipului specific de infracțiune și se limitează la categorii largi precum abuzul sexual, care conține deopotrivă violul, dar și unele practici deja depenalizate, cum ar fi masturbarea, sexul oral sau cel anal, relațiile de tip homosexual).

Departe de a fi o anomalie a democrației americane, aceste practici, argumentează Loïc Wacquant, urmează o logică firească a dezvoltării societății neoliberale americane, și, partea cea mai combativă și polemică, sunt exportate, prin intermediul unor think-tank-uri influente, în Europa (Marea Britanie, Franța, Italia).

Alte review-uri:

Global Sociology Blog.

Jajuna.

Times Higher Education.

Bookforum.

Agone.