Nicolae Costenco. Romanul ”Severograd”

Am digitalizat romanul ”Severograd” al lui Nicolae Costenco, prozator și poet, și cu această ocazie l-am și citit. 
Mi-a căzut în mînă întîi ediția din 1970, apoi cea din colecția ”Biblioteca Școlarului”, editată în 1983, cu prefața lui Anatol Gavrilov. Am digitalizat deocamdată doar versiunea din 1970.
Nicolae Costenco (1913-1993) a trăit în cîteva regimuri: s-a născut în Rusia Țaristă, a debutat în România Mare (activînd la Viața Basarabiei, cea mai importantă publicație culturală a provinciei), a creat cea mai mare parte a operei sale în Uniunea Sovietică și a murit în Republica Moldova.
Din 1940 până în 1955 Nicolae Costenco a fost deportat în Siberia (conform Wikipedia).

Petru Negură indică altă dată: Costenco ar fi fost denunțat din cauza ”tendințelor sale naționaliste” în 1941 și este trimis într-un lagăr de muncă în Siberia pentru 7 ani tot în 1941. La expirarea termenului, întrucît este considerat a fi încă periculos, este exilat în regiunea Krasnoiarsk. Se va întoarce în Moldova abia în 1955 și va fi repus în drepturi, aderînd complet și fără rezerve la principiile realismului socialist și ale marxism-leninismului (P. Negură, Nici eroi, nici trădători, p.58).
În timpul perioadei de restructurare (Perestroika), Nicolae Costenco se îndepărtează de viața publică. După declararea independenței de către Republica Moldova, în 1991, Costenco este reabilitat din nou, exact din motivele pentru care fusese condamnat în 1941 – pentru activitatea sa literară în epoca interbelică și ca martir al stalinismului. Petru Negură îi face un tablou trist scriitorului înainte ca acesta să moară: ”puținii vizitatori pe care îi primește înainte de a muri îl găsesc izolat și dezorientat, incapabil să-și pună în ordine viața și să se împace cu trecutul.” (p.58)

Romanul ”Severograd” a apărut în 1963 și este primul roman al scriitorului, care anterior era cunoscut pentru poezia sa. ”Severograd” descrie viața unui oraș imaginar – Severograd – aflat pe rîul Enisei, undeva pe peninsula Taimîr, regiunea Krasnoiarsk din Rusia. Eroii principali ai romanului sînt cîțiva muncitori moldoveni care au plecat la Nord pentru a ajuta la construcția orașului: Costea Moldovanu și soția lui Mășuța, găgăuzul moldovean Ivan Pisaroglo, precum și cercul lor de prieteni și colegi.
Muncitorul Costea Moldovanu este eroul principal al romanului, un erou complicat,  nărăvaș și imprevizibil (deci deloc schematic și previzibil, cum sînt alte romane ale genului). Complexitatea caracterului lui Costea Moldovanu, care e o adunătură de contradicții, face romanul ”Severograd” unul foarte izbutit.
De-a lungul anilor am învățat un truc în legătură cu proza realist socialistă, inclusiv cea moldovenească – dacă ”ignori”  strădaniile ideologice și linia politică a eroului principal, de multe ori integrate forțat, atunci obții o proză bunicică care e destul de realistă (în sensul că comunică destul de multă informație veridică despre contextul social al scriitorului și scrierii).
În ”Severograd” acest truc funcționează în felul următor – dacă omiți partea în care Costea Moldovanu vrea cu tot dinadinsul să fie un ”raționalizator” la locul de muncă și să facă procesele de muncă mai eficiente – o parte care se simte a fi artificială și forțată (chiar dacă critica vremii, prin vocea unui Vasile Coroban, lăuda anume aspectul descrierii fidele a ”omului muncii”), atunci obții un caracter literar complicat și o scriitură romanescă destul de bună.  

Latura ”nesocialistă” a eroului Costea Moldovanu e atît de contradictorie încît, pe alocuri, are iz ”anticomunist”.
Pe de o parte, Costea Moldovanu este muncitor-model, în sensul că se implică în procesele de muncă, e interesat de îmbunătățirea proceselor tehnologice, adică un erou tipic de roman realist socialist.
Pe de altă parte însă, Costea Moldovanu e un țăran patriarhal aruncat într-un proces social pe care nu-l înțelege pînă la capăt, este plin de prejudecăți în răspăr total cu retorica oficială a regimului.
Partea de țăran a lui Costea Moldovanu rezidă în dorul său pentru plaiul natal, Moldova, exprimată în obiceiul de a crește, pe pervazul ferestrei sale siberiene, flori și ardei iuți din sămînță adusă din Moldova (”Parcă mă văd acasă!, oftează el, de te apucă jalea, cînd îl vezi și-l auzi).

Costea Moldovanu e impresionat de procesele tehnologice – avioane, corăbii, utilaje de uzină, dar este și mai impresionat și îndrăgostit de natură. Tundra, cu vastitatea și răceala ei (”Tundră. Vastitatea ta n-a hrănit cu spicul, n-a răsplătit scociorîrea cu plugul ori hîrlețul”), rîul Enisei (apa cea mare, izvorul vieții), stihiile naturale – inundațiile, vîntul, zăpada (”El iubea stihia. Era gata oricînd să se ia la trîntă cu dînsa.”)
La fel, Costea Moldovanu are și calități ce-l fac reaționar și retrograd – e impulsiv, violent, își bate soția ca și cum ar fi un lucru obișnuit  (pasaje precum ”Chiar Mășuța lui, aprigă și ațoasă, cînd își ivea drăcușorii, avea el ac gătit de cojocul ei: ori o aplicație la moțoc, ori o bătăiță ca aceea, căreia unii îi mai spun și ”o mamă de bătaie”) și care nu se pliază în nici un fel pe noua viață socialistă…

Această nouă viață socialistă, cu regulile și cu ritualurile ei, cu ședințe de partid și responsabili ideologici, apare, în roman, ca un strat superficial (și oarecum artificial). E o chestie nouă și greoaie – îl vedem pe Costea Moldovanu că nu știe în nici un fel să interacționeze cu femeile colege pe care trebuie să le respecte.
În același timp, Moldovanu nu are o problemă să interacționeze ”tradițional” cu Mășuța lui, să o ignore, să aștepte de la ea virtuți tradiționale precum fidelitate, prioritatea grijilor față de familie, casă și soț în fața carierei etc…
Aici stă caracterul oarecum subversiv al romanului ”Severograd” – majoritatea eroilor săi sînt departe de a fi muncitori model, tăiați după calapoadele propagandistice. Din contra, aceștia relaționează, trăiesc și iubesc pe ”vechi”, adică tradițional, fiecare cu obiceiurile și modurile sale…
Această lume tradițională păstrată și reprodusă în sînul unei comunități angajate oficial în construcția socialistă a vieții și muncii, adică într-un proces radical de transformare a tuturor aspectelor vieții, e un moment ce trebuie luat în seamă. Și care, după mine, salvează romanul ”Severograd”.

Critica vremii a recepționat romanul foarte favorabil. Anatol Gavrilov sublinia reușita autorului de a reprezenta un erou central complex, un caracter integru, cu trăsături pozitive și negative, dar și realizarea bună a celorlalte caractere. Gavrilov lăuda stilul simplu, sobru și energic al scrierii care compun un roman de acțiune. La fel, în opinia lui Gavrilov, Nicolae Costenco reușea, în ”Severograd”, să evite deopotrivă psihologizarea excesivă (scriitorul pune accentul în caracterizarea eroilor pe fapte și notează laconic gîndurile și emoțiile), dar și descrierile excesive ale proceselor tehnologice (în care unii scriitori abuzează de descrierea proceselor de producție).

Un alt critic, Gheorghe Chira, lăuda autorul că ar fi reușit să îmbine, în roman ”lirismul cu tonalitatea strict narativă, tendința spre caracterologie cu aceea spre descripție transfiguratorie, interesul pentru psihologiile frămîntate cu acela spre biografie elocventă, spre limbajul asociativ, colorat, întemeiat adesea pe metaforă cu aceea spre stilul oral, nu o dată crud.” (Profiluri Literare, Chișinău, 1972, p. 306).
Cronica literară de după 1991 nu a prea revenit asupra romanului ”Severograd”. După moartea lui Nicolae Costenco i-au apărut alte două volume de proză și jurnal în care acesta descria ororile Gulagului, în conformitate cu noul spirit al vremii. Un roman despre caracterul ”nobil” al muncii de construcție socialistă în Siberia nu mai era în nici un fel actual.

Abia în 2011 apare o cronică a romanului scrisă de criticul literar Nicolae Bilețchi, care este mai puțin cronică sau analiză literară și este mai mult o critică politică. Astfel Bilețchi (decedat între timp) îi reproșa autorului că nu ar fi fost un Soljenițîn moldovenesc care să facă un tablou realist al vieții din Gulag (după modelul povestirii O zi din viața lui Ivan Denisovici, apărută în 1962) și că a preferat să romanțeze viața din Siberia.
Întrebarea de ce Costenco nu a fost un Soljenițîn, este, desigur irelevantă, și cel mult un subiect de speculație politico-literară. Un posibil răspuns ar trebui să țină cont, de exemplu, că din 1961 la cîrma partidului în RSS Moldovenească era Ivan Bodiul, om care a administrat țara cu mînă de fier și care a impus în Moldova un climat artistic represiv, mult mai neliber decît la Moscova (unde lucra Soljenițîn și unde se refugiau puținii oameni moldoveni de cultură care se opuneau lui Bodiul, precum Ion Druță). Pe de altă parte nici Nicolae Bilețchi nu a fost un disident sau opozant al regimului și e imoral că reproșează acest lucru altora.

Mai grav e că Bilețchi construiește un fals pentru a-și apăra ”teza„ – în cronica sa ”Severograd” este un roman al unor exilați/surghiuniți/deportați în Siberia (iar pe acest fundal acuza de romanțare chiar sună groaznic).
Totuși, de dragul adevărului trebuie să zicem că în roman toți eroii ajung în Sevrograd, adică în Siberia, din voință proprie și nesiliți de nimeni. Unii vin pentru că salariile sînt mai mari, alții fug de dragoste neîmplinită (Ivan Pisaroglo), alții vin pe foi comsomoliste.

E un mister de ce Costenco nu a povestit despre acești oameni ca fiind deportați sau surghiuniți, dar a făcut o alegere care s-a perindat în toate edițiile romanului (și au fost cel puțin vreo 3)…
”Severograd” nu a mai fost editat cu litere latine după 1991. Și e păcat. Putea fi reeditat cu o prefață ce l-ar fi încadrat în contextul vremii sale, evidențiindu-i meritele (destule), dar și metehnele.
Sper că aceasta se va întîmpla cîndva.