Romanul ”Evreii” a lui Nicolae Esinencu a apărut în 2020, la 4 ani după trecerea în neființă a autorului. Manuscrisul a fost transmis, împreună cu alte hîrtii ale scriitorului, bibliotecii ”Onisifor Ghibu” care l-a transliterat, redactat și publicat la editura ”Prut Internațional”.
Romanul face parte din așa-zisa ”literatură de sertar” a perioadei sovietice, adică din corpul de scrieri alcătuite în anii 40-80, dar care au rămas nepublicate, din varii motive, și care au fost ascunse de ochi străini în sertarele scriitorilor și scriitoarelor.
(O notă preliminară: literatura de sertar este și ea de multe feluri, și nu orice chestie care a zăcut în sertar are neapărat caracter disident sau antisovietic. Legat de romanul ”Evreii”, o chestie care trebuie luată în calcul e că autorul, Nicolae Esinencu, a avut toate șansele să publice romanul după 1991, cînd a reușit, între altele, să publice 6 volume de opere (la editura ”Știința”), apoi a scos separat unele romane și nuvele. Deci, faptul că, din cîte știu, nu a încercat să publice romanul în timpul vieții, inclusiv în timpuri mai favorabile, ar trebui să ne dea de gîndit: poate că găsea tema romanului prea sensibilă inclusiv pentru vremurile de după 1990, poate că ar fi vrut să revină să îl rescrie dar nu a mai apucat, poate că îl considera prea slab pentru a fi publicat…)
”Evreii” a fost scris în 1974, dacă e să credem notelor autorului, timp de două zile, în timp ce se afla într-o rezidență la Vadul lui Vodă.
Romanul povestește istoria unei curți din Chișinău în momentul în care, locatarii ei evrei se pregătesc să emigreze în Israel. Plecarea evreilor animează curtea pentru că, aproape fiecare familie se gîndește să profite de această situație și să își îmbunătățească situația locativă. Altfel spus, fiecare familie vrea să se instaleze în locul evreilor care vor să plece.
Romanul e scris schematic și sec, aproape ca un scenariu cinematografic, fără multe detalieri și nuanțări. Ochiul e unul de operator de televiziune care face un reportaj, mai degrabă decît al unui scriitor care caută să înțeleagă realitățile complexe ale conviețuirii multietnice ale URSS…
Lipsa nuanțărilor de rigoare face ca unele pasaje să emită generalizări destul de problematice despre grupurile etnice ce compun curtea: evrei, moldoveni, ruși etc. Faptul că autorul descrie toate grupurile în linii simple îl scutește de acuzația de antisemitism dar romanul ar fi cîștigat imens dacă autorul s-ar fi oprit mai mult la caracterele individuale și ar fi evitat să facă generalizări…
Analogia ”URSS ca o locuință comunală” a mai fost utilizată anterior (istoricul Iurii Slezkin a folosit-o într-un articol antologic în 1994) pentru a descrie politica națională a Uniunii Sovietice. Ce e inedit la Esinencu este că acesta povestește despre conviețuirea multietnică într-un caz specific: accentul este pe comunitatea evreiască care este unica ce are dreptul legal să părăsească acest fel de conviețuire și să plece, din utopia socialistă, într-o altă utopie, a unui stat evreu aparte.
Comunitatea evreiască, confruntată în mod real cu posibilitatea de a pleca din URSS, trece prin tensiuni, conflicte și procese intense de regîndire a identității proprii, atît în relație cu comunitatea mai largă a URSS, cît și cu evreitatea lor. Vecinii evreilor, privați de posibilitatea de a pleca undeva (și de a se muta în locuințe mai bune), reacționează diferit la știrea plecării lor. Unii speră că vor avea apartamente mai bune, alții îi invidiază și reactivează diverse stereotipuri etnice cu privire la evrei: că nu ar fi patrioți loiali ai URSS, că ar fi oportuniști, că…
Evreii înșiși sînt afectați de plecare în mod diferit. Pentru unii acest fapt inițiază o redescoperire a identității lor evreiești uneori cu accente comice – unele descrieri ale Israelului imaginate de unii membri ai comunității sînt hilare și naive. (”Acolo malurile sînt albastre, soarele luminează numai pentru întinsurile aurite ale patriei, și banane, banane, banane. Peștii vin la mal și sînt curați și albi ca zahărul, întinzi mîna și peșteșe e în tigaie, ridici mîna și portocala e în palmă”.)
Comunitatea e angajată febril în cultivarea noii vechi identități. (”Și toți evreii s-au apucat de studiat intens limba și istoria evreilor, limba adevărată și istoria adevărată.”)
Pentru alții, posibilitatea plecării în Israel e un pretext – astfel ei pot pleca din URSS în orice altă parte pentru a-și face o viață mai bună. Șmeli, bunăoară, căsătorit cu o armeancă, folosește prilejul pentru a evada din URSS cu văduva fratelui său, Ema, pe care o iubește pe ascuns. Ema, la rîndul său, cedează insistențelor lui Șmeli doar pentru că vrea și ea să plece din URSS.
Comunitatea evreiască din curte însă, nu prea are contacte cu lumea din afara curții. Evreii care au plecat nu prea scriu înapoi așa că comunitatea nu poate decît să ghicească ce se întîmplă cu cei care au plecat deja. Mai mult, unii evrei care se întorc sînt încadrați în propaganda oficială și încearcă să îi convingă pe ceilalți evrei să nu plece căci Israelul este departe de a fi țara făgăduințelor.
Deasupra lumii acestei mici curți este, însă, statul, care are socotelile lui. Pentru acesta, evreii care pleacă sînt niște cetățeni care nu îi mai sînt loiali și care trebuie să lase în URSS tot ce au agonisit în URSS.
Cum rublele sau bunurile materiale nu pot fi transportate decît în cantități limitate (iar rublele sovietice sînt inutile în Israel), evreii își transformă bogățiile în aur, pe care încearcă să îl scoată din URSS cu orice chip.
Asta pornește o cursă de viclenie între comunitate și stat din care, cum se întîmplă de obice, statul iese învingător. Statul impune limite în privința aurului ce poate fi scos – poți lua atîta aur cît e pe tine, și comunitatea încearcă să înțele autoritățile înghițind aurul. Dar statul are mai multă răbdare…
Istoriile despre violența statului sovietic care recurge la diverse tertipuri pentru a le lua evreilor aurul, inclusiv la control corporal minuțios (lucru care nu ne mai minunează azi cînd corpurile noastre sînt scanate la aeroport, măsură a vremii în care trăim) reactivează, în cadrul comunității, memoriile trumatice ale Holocaustului.
Simbolic este destinul Elvirei, o tînără de șaispreze ani, unica copilă a unei familii de evrei. Aceasta se arată speriată și indignată de faptul că intimitatea ei ar putea fi încălcată de un milițian.
”Scrisoarea de la Ițic, dezastrul de la vamă, unde femeile sînt dezbrăcate ca și bărbații pînă în pielea goală și pipăite peste tot întru căutarea aurului, au făcut-o să meargă și să nu știe încotro să calce și să nu vadă unde.
Cum? vorbesc ochii ei privind țintă la mamă, au să mă dezbrace și pe mine?
Cum? vorbesc ochii ei urmărind privirile mamei, au să mă pipăie și pe mine?”
Autorul stabilește o similaritate fizică între Elvira și Ita, o soră a bunicii sale care s-a sinucis tăindu-și venele în timpul Holocaustului pentru că nu s-a lăsat violată de un grup de nemți (care o duceau spre execuție dar care au decis să-și facă mendrele puțin înainte de a le omorî). Îngrozită de perspectiva de a fi scotocită, pipăită, dezgolită și căutată peste tot la plecare, Elvira se sinucide în noaptea dinainte…
Comunitatea pleacă, cu tot cu cadavrul Elvirei. Curtea a revenit la rutina ei obișnuită…
E greu de presupus cum va fi receptat romanul ”Evreii” în literatura moldovenească de limbă română în particular și în literatura română în general (prefața și postfața, care încearcă să îl construiască drept roman ”antisovietic” nu ajută deloc). Romanul povestește despre o epocă puțin știută (anii 70), despre o comunitate (evreii) care nu prea interesează mainstreamul literar și a apărut la zeci de ani de momentul care îl făcea să fie actual.
Rămîne, probabil, o lectură de parabolă. Eu, cel puțin, așa l-am citit: ca o parabolă a identității dinamice a comunităților, a relațiilor lor cu aparatele represive ale statului. Văd și o doză de ironie: în evreii care-și descoperă subit identitatea evreiască în momentul în care devine posibilă emigrarea în Israel, văd o ironie și la adresa altor grupuri de oameni care-și desoperă diverse identități subit, atunci cînd momentul le oferă avantaje. Departe de a fi o istorie despre rigiditatea identităților etnice (și a rezistenței ”naționale” la politica internaționalistă a URSS, așa cum zice prefața și postfața romanului), parabola este despre fluiditatea identităților, despre caracterul lor schimbător.