Alegătorii dispunea de un număr de voturi în funcție de nivelul impozitelor plătite, de bunurile și de veniturile lor. În cadrul acelui procent de 20 % de bărbați suficient de bogați ca să poată vota la alegerile pentru Camera inferioară, alegătorii erau repartizați în patruzeci de grupuri, fiecare asociat unei ponderi electorale diferite. Concret, fiecare membru al celui mai puțin bogat grup dispunea de 1 vot, în vreme ce fiecare membru al celui mai bogat grup avea până la 54 voturi.
Un sistem similar se aplica pentru alegerile municipale organizate în Suedia între anii 1862 și 1909, care aveau o particularitate suplimentară, anume faptul că societățile anonime aveau și ele dreptul de a participa la aceste alegeri locale, tot cu număr de voturi care depindea de amploarea impozitelor, a bunurilor și profiturilor.
Totuși, pentru municipalitățile urbane, un singur alegător, persoană fizică sau antrepriză, nu putea să dispună de mai mult de 100 de voturi. În schimb, pentru municipalitățile rurale nu exista nici o restricție de acest esl așa încât, cu ocazia alegerilor municipale din 1871, erau 54 de comune în Suedia unde un singur alegător deținea peste 50 % din voturi. Printre acești dictatori cu legitimitate democratică desăvârșită se număra, de pildă, însuși prim-ministru, contele Arvid Posse, care, în anii 1880, dispunea el singur de majoritatea voturilor din comuna sa de reședință, unde familia sa deținea un vast domeniu funciar.”
(Thomas Piketty, Capital și Ideologie, pp.205-206).
În cam un veac Suedia s-a transformat, din una din cele mai inegale societăți politice din Europa în una din cele mai egale.