Clasa aspirațională moldovenească, de la sat și de la oraș, a umplut ieri rețelele sociale cu crăciuneli: brazi, luminițe, decoruri, șeminee, pături și pulovere roșii cu motive de reni, felicitări și urări. Celebrează Crăciunul. Unii acasă, alții pe plaje în destinații exotice, alții în munți. Retorica este: sărbătorim în rînd cu lumea bună/civilizată/avansată/occidentală.
E o ”tradiție mai veche”: clasele aspiraționale locale – mica nobilime, puțina burghezie urbană, aristocrația scăpătată, nomenclatura și elita roșie, clasa mijlocie și creativă de acum – întotdeauna ”s-au sincronizat” cu ceva afară…Cu Parisul (și limba franceză), cu Odesa, cu Moscova, cu New York-ul și iar Parisul acum…
Clasele populare sînt încă în plin post și au vreo 14 zile pînă la Crăciun. Pentru ele 25 decembrie e o zi obișnuită de muncă…Retorica lor: sărbătorim cum am sărbătorit la părinți și la bunei.
…Este, evident, și o comoditate în a avea două Crăciunuri: cum majoritatea orășenilor moldoveni sînt cu origini rurale, aceștia își celebrează un Crăciun cu copiii sau prietenii lor și un altul cu părinții de la țară sau din micile orășele.
Dar e vorba și de o distincție culturală pe care clasa aspirațională o construiește pentru a se deosebi de ”restul lumii”.
Celebrarea Crăciunului pe 25 decembrie e un semn de ”civilizație” și ”apartenență la lumea civilizată europeană”
În contrast, Crăciunul de pe 7 ianuarie e văzută ca o practică retrogradă, un atașament rudimentar și primitiv față de o lume înapoiată (nu de puține ori aud că e timpul să avem doar un singur Crăciun, că e o anomalie că băncile nu lucrează pe 7-8 ianuarie ca în toată lumea, că doar noi și rușii celebrăm Crăciunul pe 7, că doar votanții știm noi cui celebrează pe 7 etc).
Crăciunurile moldovenești rămîn un prilej excelent de studiere a tensiunii dintre ”modernizare” și ”tradiție”, a stilurilor de consum cultural, a modelelor aspiraționale ale clasei medii locale.