Partea 2. Dinamica reportului capital venituri.
Capitolul 3. Metamorfozele capitalului. (pp. 183 -222 )
Natura capitalului s-a schimbat profund în perioada de după sec. XVIII.
La începutul sec. XIX bogăția e mai ales produs al rentelor, adică proprietăți funciare și titluri de stat (fr. titres de dette publique/ eng. government bonds).
Studiul metamorfozelor capitalului făcut pe cazul Marii Britanii și Franței, pentru care există date statistice pentru întreaga perioadă 1700-2010.
În Franța și Marea Britanie, valoarea lui β pe durata secolelor XVIII-XIX e egală cu aproximativ 6-7 ani de venituri naționale, cade pînă la 2-3 în perioada interbelică și crește din nou pînă la 5-6 după 1950.
Pe o perioadă foarte lungă terenurile agricole ca și componentă importantă au fost înlocuite de treptat de capitalul imobiliar, de capitalurile profesionale și financiare investite în întreprinderi și administrație fără ca valoarea globală a capitalului, măsurată în ani de venit național, să se schimbe prea mult.
Capital național=terenuri agricole+locuințe+alt capital intern+capitalul străin net.
Valoarea totală a terenurilor agricole reprezenta în sec. XVIII echivalentul a 4-5 ani de venituri naționale (2/3 din capitalul național). Trei secole mai tîrziu – mai puțin de 10 % din venitul național, adică 2 5 din bogăția totală.
A crescut enorm partea capitalului imobiliar (de la un an de venituri naționale în sec. XVIII la 3 ani în 2010).
Capitalul s-a transformat – era odinioară funciar, acum a devenit imobiliar, industrial și financiar, dar nu și-a pierdut din importanță.
Evoluția activelor de capitalului deținut de Franța și Marea Britanie în alte țări: au crescut enorm pe durata sec. XVIII și XIX (odată cu creșterea imperiilor coloniale ale celor două țări) și ating nivelul maxim în ajunul primului război mondial. Marea Britanie în 1914 avea active străine echivalente cu 2 ani de venituri naționale, Franța avea echivalentul unui an.
Această situație permite Marii Britanii și Franței să mențină un deficit comercial structural între 1880-1914. Aceasta însă nu le pune probleme pentru că balanța lor de plăți este excedentară. Altfel spus, restul lumii muncește pentru a crește consumul puterilor coloniale și astfel restul lumii devine din ce în ce mai îndatorat față de aceleași puteri coloniale.
Aceste stocuri enorme de active în străinătate dispar ca efect al șocului cumulat al celor două războaie mondial, crizei din anii 30 și procesului de decolonizare.
Între 1950-2010 activele străine nete deținute de Franța și Marea Britanie au fost aproape de zero. Concluzie: rolul activelor străine nete la începutul sec. XXI e neglijabil.
Activele publice. Două forme: non-financiare (clădiri publice utilizate pentru administrație și servicii publice în educație, sănătate) și financiare (participarea statului în întreprinderi, majoritară sau minoritară).
În 2010, valoarea totală a activelor publice (non-financiare și financiare) e estimată la un an de venituri în Marea Britanie și aproape un an și jumătate în Franța. Dacă ținem cont că valoarea datoriei publice a acestor țări e egală cu un an de venit național în aceste țări, aceasta înseamnă că bogăția publică netă e aproape de zero în ambele țări. Situația a fost aproximativ la fel întotdeauna.
Istoria raportului între capitalul național și venitul național în ambele țări e, în primul rînd, istoria raportului între capitalul privat și venitul național.
Datorie publică. În timpul războaielor napoleoniene și în ajunul celui de-al doilea război mondial, datoria publică britanică a atins 200 % din PIB. În acest sens, Marea Britanie e deopotrivă țara care a atins nivelul cel mai înalt al datoriei publice și care nu a declarat faliment niciodată.
Pe durata sec. XIX datoria publică a sporit capitalul privat.
În sec. XX, o nouă viziune asupra datoriei publice – convingerea că aceasta poate servi ca instrument pentru a crește cheltuielile publice și a redistribui bogăția în favoarea celor săraci.
Capitolul 4. Din Bătrîna Europă spre Lumea Nouă. (pp.223 –258)
Germania. Active străine dublu mai puțin față de Franța în 1913 din cauza lipsei unui imperiu colonial. În 2010 – active străine în valoare de peste 50 % din venitul național. Germania a utilizat masiv inflația pentru a-și lichida datoria publică. Capitalismul renan sau stakeholder model – un model economic unde proprietatea firmelor aparține nu doar acționarilor ci și altor părți ce au interese – reprezentanții salariaților, reprezentanții statelor regionale, asociații ale consumatorilor etc. A se compara cu modelul anglo-saxon – stockholder model – unde toată puterea, în teorie, stă în mîinile acționarilor. Este cel puțin la fel de eficace.
Distrugerile cumulate pe durata războiului al doilea mondial – 1 an de venit național în Franța și 1,5 ani pentru Germania.
În fapt, șocurile bugetare și politice cauzate de războaie au avut un efect distructiv pentru capital mai mare decît războaiele înseși.
Factorii principali care explică căderea vertiginoasă a raportului capital/venituri între 1913 și 1950, sunt: dispariția portofoliilor activelor străine (ca rezultat al revoluțiilor – în Rusia, mai ales – și al procesului de decolonizare), rata scăzută a economiilor, valoarea scăzută a activelor în noul context politic al proprietății mixte.
SUA. Inițial raportul capital/venit național este mult mai mic decît în Marea Britanie sau Franța. Un decalaj inițial al prețului pămîntului care se explică prin faptul că SUA dispun de o terenuri agricole mult mai mari decît Europa. Alte tipuri de capital – locuințele și alte capitaluri interne – sunt la fel mai scăzute în America. Aceasta facilitează inserția imigranților care vin de obicei fără capitaluri inițiale. Creșterea ponderii capitalului industrial și imobiliar.
Capitalul străin a jucat un rol limitat în America. SUA, fostă colonie ce nu a fost putere colonială.
Sclavia. Spre 1800, sclavii reprezintă 20 % din populația SUA (1 milion din cele 5). În sud – 40 %. Valoarea totală a sclavilor era de 1.5 ani de venit național în SUA între sfîrșitul sex. XVIII-mijlocul sec. XIX. În sudul SUA, valoarea totală a sclavilor – între 2.5-3 ani de venituri naționale. Un nord relativ egalitar și un sud foarte inegal.
Comentariu: Importanța sectorului sclaviei în sudul SUA în sec. XIX este evidentă. De aici, argumentul conservator (avansat mai ales de Partidul Republican) că sclavia s-ar fi găsit în proces de ”moarte naturală” și că Lincoln nu ar fi făcut decît să verse niște sînge nevinovat, e cît se poate de fals. Sclavia era foarte importantă și războiul a fost unul pur politic, în care interpretarea morală a unor realități economice chiar a fost miezul discordiei.
Capitolul 5. Raportul capital/venit pe termen lung. (pp.259-313)
Un paradox: natura capitalului s-a schimbat mult (capitalul funciar a fost înlocuit de cel imobiliar, industrial și financiar), dar valoarea totală a stocului de capital, măsurată în ani de venit național nu s-a schimbat foarte mult. Mai înalt în Europa (6-7) decît în SUA (5).
A doua lege fundamentală a capitalismului: β=s/g unde g – rata de creștere a venitului național, s – rata de acumulare (fr. taux d’épargne / eng. savings rate). Esența ei e foarte simplă: o țară care economisește mult și care crește lent acumulează, pe termen mult, un stoc enorm de capital ceea ce poate avea consecințe importante pentru structura socială și repartiția bogățiilor în țara cu pricina. Într-o țară care se află într-o stare de semi-stagnare, bogățiile moștenite din trecut capătă o importanță considerabilă.
E vorba de o lege asimptotică, adică valabilă doar pe termen lung. E nevoie de cîteva decenii pentru ca legea să fie verificată.
La începutul anilor 1970, valoarea totală a bogățiilor private: 2-3 ani de venituri naționale. În 2010: 4-7 ani. Dincolo de bule și crize, de la 1970 încoace capitalul privat a crescut în toate țările bogate. Apariția și dezvoltarea unui capitalism patrimonial.
Trei factori principali: încetinirea ratei de creștere, mai ales cea demografică, acompaniată de un nivel ridicat al economiilor; politicile de privatizare și transfer gradual al bogăției publice în mîini private; creșterea pe termen lung a prețurilor activelor imobiliare și bursiere.
Scenariul central – raportul capital/venit la nivel mondial ar putea atinge 700 % la sfîrșitul sec. XXI, adică nivelul care exista în Europa în sec. XVIII-XIX.
Capitolul 6. Ruptura muncă-capital în sec. XXI (pp.315 – 371)
În Franța, ca și în Marea Britanie, din sec. XVIII pînă în sec. XXI, rentabilitatea capitalului gravitează în jurul unei valori centrale de 4-5 % pe an, sau mai general, într-un interval între 3 și 6 %.
Ipoteza Cobb-Douglas (1928): oricare ar fi cantitățile de muncă și de capital disponibile, partea capitalului e întotdeauna egală cu un coeficient fix α, care poate fi considerat un parametru pur tehnologic.
Creșterea economică modernă, care este fondată pe creșterea productivității și difuzarea cunoștințelor, a permis evitarea apocalipsei marxiste și echilibrarea procesului de acumulare a capitalului. Dar ea nu a modificat structurile economice profunde ale capitalului și nu a redus din importanța sa economică în comparație cu munca.
Partea 3. Structura inegalităților.
Capitolul 7. Inegalitate și concentrare. Primele repere. (pp. 375 – 425)
Inegalitatea veniturilor poate fi desfăcută în 3 componente:
a) inegalitate veniturilor din muncă;
b) inegalitatea proprietății de capital și venituri din capital;
Cu cît fiecare din aceste dimensiuni e repartizată mai inegal, cu atît inegalitatea totală este mai mare.
c) legătura între aceste două dimensiuni. În ce măsură persoanele care au venit din muncă sunt și cele care au venituri din capital? Cu cît această măsură este mai mare cu atăt inegalitatea totală este mai mare și ea.
Romanul Taica Goriot ca expresia literară cea mai reușită a structurii inegalităților în societatea din sec. XIX și a rolului central jucat de bogățiile moștenite în Europa.
Inegalitatea veniturilor din capital poate fi mai mare decît inegalitatea capitalului însuși dacă deținătorii averilor mari obțin o rentabilitate mai înaltă a capitalului decît deținătorii averilor mici și medii. Acest mecanism poate avea un efect puternic de amplificare a inegalităților, mai ales în secolul acesta.
Prima regularitate observată în studiul inegalităților existente: inegalitatea capitalului este întotdeauna mult mai mare decît inegalitatea muncii. Valabil pentru toate epocile pentru care dispunem de date.
Diviziunea pe clase – clasa populară – 50 % cu cele mai mici venituri, clasă medie – cele 40 % cu venituri medii și clasa superioară – 10 %.
În interiorul clasei superioare e util să distingem două grupuri: clasa bogată (9 decile) și clasa dominantă (0.1 %).
Creare unei veritabile clase medii a averilor constituie principala transformare structurală a repartizării bogăției în secolul XX în țările dezvoltate.
Reducerea istorică a inegalităților de avere e mai mică decît se crede uneori.
Partea centilei superioare a fost scăzută mai mult decît de 2 ori – mai mult de 50 % în Europa la începutul sec. XX și 20-25 % la sf. sec. XX- începutul sec. XXI.
Chestiunea centrală privește nu amploarea inegalităților ca atare ci justificarea lor. – Comentariu: Piketty iar amintește de legătura intimă între economie și politică. Pentru că, lăsat de capul său, mecanismul economic (adică dezlănțuirea egoismului privat în cadrul unei sfere ce se lărgește tot mai mult), nu are vreo finalitate politică. Altfel spus, politicul reprezintă o constrîngere externă (din acest motiv ar trebui păstrat ca axă centrală a vieții comune) cu rol decisiv în legitimarea/justificarea/modificarea aranjamentelor economice. Uneori politicul nu e decît agentul pasiv al raportului economic de forțe, alteori e participant activ, capabil să modifice sistemul economic în mod esențial. Centralitatea mecanismelor de justificare (L. Boltanski).
Două căi prin care o societate poate ajunge la o distribuție foarte inegală a venitului total (să zicem, 50 % din venitul total pentru decila superioară, dintre care 20 % pentru centila superioară):
– schema clasică (Europa vechiului regim, Europa în Belle Epoque) – societatea rentierilor în care domină veniturile din capital, mai ales cele din capitalul moștenit.
– inovația americană recentă (societatea ”hiper-meritocratică” sau societatea ”super-starurilor”) – veniturile cele mai mari vin din muncă dar muncă e plătită foarte inegal cu indivizi supra-plătiți la vîrful piramidei.