Partea 1. Venituri și capital.
Capitolul 1. Venituri și producție. (pp.71-123 )
Chestiunea partajului producției între salarii și profit, între veniturile din muncă și veniturile din capital – dimensiunea principală a conflictului distributiv.
Mult timp, teza cea mai răspîndită printre economiști era cea a unei mari stabilități pe termen lung a partajului venitului național între muncă și capital în proporție de doua treimi la o treime. Realitatea este mult mai complexă. Șocurile primului război mondial, ale revoluției bolșevice din 1917, ale crizei din 1929, ale celui de-al doilea război mondial precum și politicile publice de control ale capitalului inspirate de acest bulversări au condus la un nivel foarte scăzut pentru capitalurile private între anii 1950-1960. Ulterior, are loc un proces de reconstituire a bogățiilor mari, care a fost accelerat de revoluția conservatoarea anglo-saxonă din 1979-1980, disoluția blocului sovietic în 1989 și globalizarea financiară a anilor 1990-2000.
Teza raportului stabil între capital și muncă are are un punct esențial slab: natura însăși a capitalului s-a schimbat enorm în ultimele cîteva secole (capital funciar în sec. XVIII și capital imobiliar, industrial și financiar în sec. XXI).
Creșterea ponderii ”capitalului uman” este foarte modestă.
Noțiuni utilizate:
Venit Național (fr. Revenu national) – veniturile de care dispun rezidenții unei țări pe durata unui an, indiferent de forma juridică în care apar aceste venituri. Producție internă=PIB-10% uzură a capitalului. Venitul național=producția internă + veniturile obținute din afară. Venitul național=venituri din capital+venituri din muncă.
Capital. Totalitatea activelor non-umane care pot fi posedate și schimbate pe piață. Capitalul uman – forța de muncă, calificările, educația, capacitățile individuale – nu este luat în cont. Posesori ai capitalului pot fi atît indivizi (capital privat), cît și statul sau alte autorități publice (capital public).
Capital=bogăție.
Bogăție națională/capital național – valoarea totală, estimată în prețuri de piață, a tot ceea ce posedă rezidenții și guvernul unei țări la un moment dat și care poate fi schimbată potențial pe piață. Capital imaterial – brevete, drepturi de autor și proprietate intelectuală.
La momentul actual, bogăția publică în țările dezvoltate este forate modestă (uneori chiar negativă: cînd datoria publică depășește activele publice). Situația nu a fost însă întotdeauna așa.
Bogăția națională=capital intern+capital străin net.
Raportul capital/venituri. Venitul este un flux. Capitalul este un stoc.
Modul cel mai comod/util de a măsura importanța capitalului într-o societate particulară constă în a împărți stocul capitalului la fluxul anual de venituri (β). Ex. dacă valoarea totală a capitalului unei țări reprezintă echivalentul venitului național pe o durată de 6 ani, atunci putem nota β=6 (sau β=600%).
În țările dezvoltate valoarea lui β variază între 5 și 6 (500-600 %).
Prima lege fundamentală a capitalismului: α = r x β. (α reprezintă partea veniturilor din capital în venitul național, r – rata medie de rentabilitate a capitalului). Formula permite analizarea importanței capitalului la nivelul unei companii, țări sau chiar a planetei întregi în totalitatea ei. Această lege ne arată că, oricare ar fi forțele economice, sociale, politice care determină nivelul lui α, β și r, aceste mărimi nu sunt independente una de alta.
Primele încercări de a măsura venitul național – sfîrșitul sex. XVII în Franța (Vauban, de Boisguillebert) și Regatul Unit (William Petty, Gregory King). Ele au fost motivate de proiectul unei modernizări fiscale.
Statisticile naționale reprezintă o construcție socială în evoluție constantă ce reflectă preocupările de moment ale epocii. Din acest motiv, cifrele oficiale nu trebui fetișizate.
Între 1900 și 1980, Europa și Americile concentrează între 70 și % din producția mondială de bunuri și servicii. În 2010 – doar 50 %. Previziunile sunt pentru 20-30 % pe durata sec. XIX ceea ce ar fi mai conform cu ponderea populației acestor regiuni față de populația totală a planetei.
Atît America cît și Europa sunt compuse dintr-un nucleu hiper-dezvoltat și o periferie mai puțin dezvoltată.
În 2012, venitul mondial lunar pe cap de locuitor – 760 euro, distribuiți însă inegal: de la 150-250 euro pe lună (Africa subsahariană, India) la 2500-3000 euro (Europa Occidentală, America de Nord, Japonia). China se află la mijloc cu 600-800 euro pe lună pe cap de locuitor.
Repartiția mondială a veniturilor este mai inegală decît cea a producției deoarece țările care au o producție mai mare tind deopotrivă să dețină părți ale capitalului altor țări și astfel beneficiază de un flux pozitiv de venituri de capital provenind din țări unde producția pe cap de locuitor e mai mică. În cele cinci țări dezvoltate importante – SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie – venitul național e cu 1-3 % mai mare decît producția lor internă.
Teoria economică clasică postulează că faptul că țările bogate dețin părți din bogăția țărilor sărace acționează ca o importantă forță de convergență. Două defecte majore: a) mecanismul nu garantează convergența veniturilor ci cel mul convergența producției, b) niciuna dintre țările ce au cunoscut succes – Japonia, Coreea, Taiwan – nu l-au folosit și și-au construit bogăția națională fără investiții străine masive ci prin investiții interne, în primul rînd în capitalul uman.
Experiența istorică sugerează că mecanismul principal care permite convergența între țări este difuzarea cunoștințelor.
Capitolul 2. Creșterea economică: iluzii și realitate. (pp.125 – 179)
Cea mai plauzibilă așteptare pentru sec. XXI – o creștere economică modestă.
Creșterea producției ca fiind compusă din creșterea populației și creșterea producției pe cap de locuitor, adică o componentă economică și una demografică.
Cele mai bune estimări disponibile indică o rată de creștere a PIB-ului mondial de 1.6 % pe an între 1700-2012, dintre care 0.8 % creșterea demografică și 0.8 % creșterea producției pe cap de locuitor.
Legea creșterii cumulative – o creștere economică anuală modestă acumulată pe un interval de timp foarte mare, conduce la un progres major. Ex. în plan mondial, populația globului a crescut cu 0.8 % pe an în mediu între 1700 și 2012, dar asta a permis creșterea de mai mult de 10 ori a populației globale în această perioadă (de la 600 milioane în 1700 la 7 miliarde în 2012). Dacă ritmul s-ar păstra, populația globală ar putea ajunge la 70 miliarde către anul 2300.
Legea creșterii economice cumulate.
O diferență minimă între rata de profit a capitalului și rata de creștere poate produce pe termen lung efecte extrem de puternice și destabilizatoare asupra structurii și dinamicii inegalităților într-o societate.
Creșterea demografică medie între 0 și 1700 trebuie să fi fost mai mică de 0.1 % pe an.
Creșterea demografică are consecințe importante pentru structura inegalităților: un nivel mare al sporului demografic poate avea un puternic efect egalizator deoarece micșorează rolul bogăției din trecut, adică al moștenirilor. Din contra, stagnarea populației și cu atît mai mult diminuarea ei sporește rolul capitalului acumulat de generațiile precedente.
Venitul mediu la nivel mondial a crescut de la 70 euro în 1700 la 760 euro lunar în 2012 (mai mult de 10 ori).
Nu există, în istorie, nici un exemplu al unei țări care se găsește la frontiera tehnologică mondială și care ar putea întreține, pe termen lung, o creștere a producției pe cap de locuitori mai mare de 1.5 %.
Europa continentală – Franța în particular – trăiește într-o mare măsură în nostalgia celor 30 ani glorioși cuprinși între sfîrșitul anilor 1940 și sfîrșitul anilor 1970 – interval în care creșterea economică a fost extraordinară.
Această creștere a putut părea excepțională pentru că Europa a acumulat pe durata anilor 1914-1945 o întîrziere considerabilă a creșterii în raport cu SUA, care a fost lichidată rapid pe durata celor 30 ani glorioși.
SUA nu a avut ”30 ani glorioși de creștere economică spectaculoasă” pentru că a avut o creștere economică constantă de 1.5 – 2 % anual între 1820-2012. O situație similară în Marea Britanie.
De aici două lecturi diferite ale rolului statului în economie (și față de globalizarea comercială și financiară): în Franța și Europa, anii de după război, caracterizați de un intervenționism pronunțat al statului în economie, sunt văzuți ca ani de aur, perioadă benefică de creștere economică ce a sfîrșit odată cu liberalizarea economică din anii 80. În Marea Britanie și SUA lectura perioadei de după război e total diferită – e o epocă în care țările anglo-saxone sunt ajunse din urmă de țările ce au pierdut războiul. În lumea anglo-saxonă statul și politicile intervenționiste devin ”țapul ispășitor”, în timp ce în Europa statul este lăudat.
Inflația poate juca un rol fundamental în dinamica distribuției bogăției. În particular, inflația a permis țărilor bogate să se debaraseze de datoria lor publică la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Inflația poate avea efecte redistribuționiste între diversele grupuri sociale dar aceste redistribuții au un caracter haotic.
Inflația e o invenție-apariție a sec. XX, anterior fiind nulă sau aproape nulă.
