Decizia Serviciului Sanitar rus de a sista importul de vinuri moldovenești cauzează destule efecte perverse la Chișinău: sporește numărul și puterea celor cu atitudini anti-rusești (nu e neapărat vorba despre anti-rușii de profesie alde Vitalia Pavlicenco sau Mihai Ghimpu, ci de grupuri eclectice, de obicei apolitice), leagă consumerismul de sentimentul național (prin politizarea consumului – Dulce-i vinul de acasă, nu ca vodka rusească!, Vinul nostru e mai sănătos decât vodca voastră! etc.) complică la infinit viața minorității ruse în Moldova (care nu a fost prea ușoară nici pînă acum), conferă proiectului de integrare europeană o aură mesianică nemeritată (destul de paradoxal că rușii ”opaci” și-au enunțat condițiile de aderare la Uniunea Vamală – gaz ieftin și posibilități de export, în timp ce europenii ”transparenți” au secretizat în totalitate textul DCFTA, deși am avea interes să vedem care sunt parametrii negociați pentru drepturile muncii, tarife și taxe vamale, cote de export pe anumite categorii de produse).
(sursa Publika TV, campania SUSȚINE MOLDOVA)
Totuși efectul cel mai mare al embargoului stă în proliferarea mesajelor de încurajare, apelurilor la unitate, chemărilor la demnitate și alte trucuri retorice al căror numitor unic e invocarea nevoii de a fi solidari și patrioți, de a uita de lucrurile ce ne despart și de a căuta podurile ce ne leagă.
(sursa Adevărul Moldova)
N-ar fi nimic rău în aceste încercări de a construi o comunitate chiar dacă în condiții drastice de presiune externă.
Problema cu mesajele de solidarizare este că acestea rătăcesc din nou dezbaterea cu privire la cine e vinovat de situația în care ne aflăm și trimit răspunsul din nou în exterior, pe criterii geopolitice. Și de data asta vinovații sunt ei, adică alții.
Chit că în cazul BEM nu rușii ci reprezentanții statului moldav prin instituțiile sale – Banca Națională, Ministerul Finanțelor – au falimentat cu multă pricepere banca.
Chit că, în plin potop de retorică patriotardă și apeluri la solidaritate, Guvernul (a se înțelege interese private) decide să desconsidere decizia Curții Constituționale de înghețare a procedurilor de concesiune a Aeroportului Chișinău și să meargă cu concesiunea mai departe așa încât Curtea a fost nevoită să mai suspende încă o dată hotărîrea de Guvern.
Chit că, în chiar mijlocul avalanșei de declarații despre dorința sinceră a moldovenilor de a se aventura în proiectul UE, despre cît de democratică e UE și cît de coruptă și autoritară e Federația Rusă, găgăuță Dorin Chirtoacă declară fără tupeu că dacă va fi nevoie partidul său va falsifica alegerile dar va ajunge oricum în Parlament.
Tocmai când ieșisem din mocirla etnico-geopolitică (Tu cu cine ții, cu România ori cu Rusia? Câte creioane ne-a dat România?), tocmai când ne-am pricopsit cu un fel de opoziție ceva mai teafără (care interoghează fiecare pas al puterii, divulgă scheme subterane), tocmai când, în sfârșit, am început să discutăm cum aranjăm țara, uite că vine acest set de atacuri economice ruse ce ne aruncă din nou unde eram, în zona întrebărilor primitive: rus vs român, european vs euroasiatic etc.
Așa încît embargoul rus amînă indefinit o discuție națională foarte necesară:
– Despre gestiunea ineficientă (și chiar criminală pe alocuri) a proprietății publice atît la nivel central (BEM, Air Moldova, Aeroportul Internațional Chișinău, Franzeluța și alte zeci de cazuri) cît și la nivel local (irosirea spațiului verde al orașului în favoarea unor interese politice și economice, aranjamentele dubioase între Primăria Chișinăului și unii agenți economici în scopul exploatării comerciale a spațiului public).
Povestea ideologică a ”statului ce nu știe să-și administreze proprietățile” trebuie înlocuită cu cea a statului moldovean care administrează proprietățile sale prost în mod conștient sub controlul unor interese oligarhice.
La această poveste ar trebui adăugată o nuanță importantă – insistența FMI și a altor organizații internaționale pe procesul de privatizare a proprietății de stat. Că FMI nu crede în proprietate de stat și recomandă, ca măsură de ajustare structurală, transferul proprietății de stat în grijă privată, e treaba FMI. Că guvernele succesive ale Moldovei (de la zănaticii ce au demarat programul național Pămînt, la comuniștii ce au semnat aderarea la Organizația Mondială a Comerțului și la aie-iștii ce au pus semnăturile sub memorandumurile cu FMI) au preferat să nu gîndească și să sacrifice interesul pe termen lung al statului/poporului în detrimentul unor interese imediate de partid sau oligarhie e o altă poveste. În care putem interveni.
– Despre acapararea și exploatarea bunului public de către grupuri private – un bun exemplu ar fi transportul public din Chișinău, împărțit între microbuze/autobuze private, ce aparțin unor persoane cu legături la primărie/consiliul municipal/partide, și autobuze/troleibuze publice ce aparțin statului dar care se află într-o stare jalnică și nu pot fi dezvoltate tocmai din cauza că banii ce provin din majorarea fluxului de pasageri transportați merg în buzunare private și de partid.
– Despre conflictul social moldovenesc ce nu se întinde de-a lungul liniilor etnice (activistul vorbitor de limbă rusă Vitalie Voznoi nu a avut probleme să organizeze întreaga vară proteste împotriva unui pretins mare apărător al drepturilor rușilor, vorbitorul de limbă rusă Valeriu Klimenko), ideologico-partiinice (comuniștii și liberalii, liberal-democrații și comuniștii, democrații și comuniștii – toate partidele și partiduțele au știut să ignore diferențele ideologice și de platformă atunci cînd a fost vorba de interese materiale, cum e, bunăoară, ședința de rușine a Consiliului Municipal Chișinău din 5 septembrie cînd liberalii și comuniștii și-au dat păduri și parcuri reciproc prin vot comun, fără a căuta că-s dușmani retorici, semn că retorica e pentru alde găgăuță de la ziare), religioase, geopolitice (adepții aderării la UE sunt la fel de săraci/bogați precum adepții aderării la Uniunea Vamală) sau lingvistice. Din contra, inegalitățile împart grupurile etnice, lingvistice, religioase și lingvistice în oameni săraci și bogați, în inși cu acces la resurse și inși lipsiți de acces, între zone geografice cu infrastructură socială (transport, educație, ocrotirea sănătății) bună – în temei Chișinău, și zone cu infrastructură socială proastă sau lipsă cu totul (restul Moldovei), în cei care controlează activități economice și pot să influențeze și cei care sunt controlați și influențați. Conflictul social moldovenesc ține de grupuri de vârstă, de poziționare geografică, de distribuție a infrastructurii sociale, de statut social, de clasă la urma urmei (mecanismele prin care inegalitățile sunt reproduse – educație, acces la ocrotirea sănătății, acces la informație – reprezintă un alt nume al clasei).
– În fine, despre semnificația și conținutului procesului de integrare europeană.
Cum se face că acesta poate conține deopotrivă practici bune (reconstrucția infrastructurii drumurilor în Moldova, eficientizarea și supravegherea justiției, adoptarea unor legi anti-discriminatorii), practici îndoielnice (privatizarea la grămadă pe prețuri derizorii a activelor statului) și practici de-a dreptul criminale (atacurile raider la sistemul bancar, spălarea banilor ruși murdari în băncile moldovenești, acapararea instituțiilor de stat de către partide ce au pus pe alocuri Acordurile de Alianță mai presus decît Constituția, complicitatea instituțiilor de stat în diferite crime: trafic de influență, proxenetism, contrabandă cu țigări)?
De ce sintagma ”integrare europeană” a ajuns să acopere cârdășii și înterese personale? De ce procesul de integrare europeană și negocierile legate de acesta – DCFTA în primul rînd – sunt lipsite de transparență iar textele acordurilor sunt ascunse de ochii publicului?
De ce proiectul de integrare europeană nu a fost trecut printr-un referendum așa încît să aibă și binecuvîntarea cetățenilor Moldovei?
…Mult, mult prea devreme a venit acest embargo.