Teologia eliberării reprezintă după mine momentul cel mai interesant al istoriei religiei în veacul 20. Încercarea unor slujitori ai Bisericii Catolice din America Latină de a combina creștinismul cu marxismul pe terenul luptei pentru justiție socială și emancipare politică a reușit să creeze pentru o vreme un Dumnezeu creștin ce nu mai era doar a omului alb bogat, ci și al celor de alte rase, al femeilor, al popoarelor indigene și mai ales, un Dumnezeu al săracilor.
Preotul Frei Betto, teolog, activist politic și scriitor brazilian era supus unui interogatoriu între două ședințe de tortură în pușcărie.
Anchetatorul:
– Cum poate un creștin să colaboreze cu un comunist?
Părintele Betto:
– Pentru mine oamenii nu trebuie împărțiți între credincioși și necredincioși, ci între opresori și oprimați, între cei care doresc să păstreze această societate injustă și cei care luptă pentru echitate și justiție.
Anchetatorul:
– Ai uitat că Marx considera religia ca fiind un opium al poporului?
Părintele Betto:
– Burghezia este cea care a transformat religia într-un opium al poporului prin a propovădui un Dumnezeu căruia i-a dat în stăpînire doar cerurile, în timp ce pentru sine și-a luat pământul.
(sursa)
Vitalie, recent am vazut ambele filme ale lui Mihalcov, «Утомлённые солнцем-2: Предстояние» si «Утомлённые солнцем 2: Цитадель», nu are nimic cu saracia, desi daca vazind soarta acestui Сергей Петрович Котов, putem face o analogie intre felul in care credinta in dumnezeu apare in situatiile de suferinta acuta, si felul in care deja viata salvata nu mai are nevoie de dumnezeu. Daca ai chef sa vezi aceste doua ecranizari, si sa-mi spui ce-i cu credinta in om, adica in personaj 🙂