biserici…de vanzare

Primăria unei comune franceze vinde clădirea bisericii din localitate, pentru că nu o mai poate întreține. Au deschis și un site pentru asta în care primarul justifică această măsură ”iconoclastă” prin rațiuni financiare.

http://www.vitrylesnogent.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=36&Itemid=16

Mot du maire de Vitry lès Nogent via kwout

Altă biserică, Saint-François d’Assise din Vandœuvre-lès-Nancy e pe cale de a fi vândută rețelei americane fast food Kentucky Fried Chicken (KFC).

Aproape 200 alte biserici catolice în Franța stau în situația asta.

Comunitățile locale au de ales între a le lăsa abandonate (un mare păcat) și a le vinde cu conștiința clară că noii proprietari le vor schimba uzul (alt păcat). Alegerea nu-i prea grozavă…

Situația amintește de o istorioară citită la un scriitor american, Robert Pirsig.

Anii 60, SUA. Într-un orăşel de provincie, clădirea bisericii din localitate a fost vândută unui particular. Acesta a transformat-o în bar. În locul sfintei cruci, la intrare a fost agăţată o placă pe care era zugrăvită o sticlă de bere. Gestul nu a plăcut comunităţii religioase din localitate care a început să se revolte, să ceară închiderea barului, recuperarea lăcaşului sfânt etc. Parohul a trebuit să răspundă. A făcut-o, cumva iritat. A început prin a demasca totala ignoranţă a „revoltaţilor” faţă de ceea ce este o biserică. Chiar credeau ei că Biserica înseamnă scândurile, cărămizile şi geamurile de sticlă? Ori acoperişul de olane? Aici, continua el, e un caz de materialism împotriva căruia Biserica luptă. Clădirea fostei Biserici nu mai era pământ sfânt. Ea fusese dezsfinţită, desanctificată, desacralizată (eng. Desanctified). Devenise un loc ca oricare altul. Placa cu berea sta la intrarea unui bar, nu a unei biserici. Cei care nu puteau să facă diferenţa, încheia preotul, au o problemă cu perceperea celor sfinte…

Americanii au trecut deja prin procesul acesta al desanctificării spațiului fizic, adică al dezlegării bisericii de teritoriu. În fapt, datorită istoriei specifice a SUA (mobilitate plus noutate minus vechime istorică), religia a fost veșnic ambulantă în America: două scânduri pentru o cruce, un ins ce știe carte pentru a citi Biblia și credința, pe care fiecare o poartă în suflet. Tustrele ingrediente ușor de transportat. Și nu doar comunitățile protestante ci și bisericile catolice sau ortodoxe din America au adoptat acest model.

Un exemplu – Biserica Ortodoxă a Sfintei Înălțări din Fairfax, Virginia, la care am acces constant deci am văzut-o cu ochii mei.

Lăcașul sfânt e găzduit de un spațiu pentru oficii ce reprezintă o cameră unică (atât au putut cumpăra) separată în două părți – altar și naos – de un iconostas în miniatură și două perdele de pânză. Mai sunt câteva icoane agățate pe pereți, un orar al activităților curente, o masă de birou pentru vânzarea de carte, altă masă de birou pentru dejun/cafea/prânz, birotică, două rafturi cu dosare, un WC. Din afară biserica nu se deosebește deloc de oricare altă clădire din apropiere. În 2007, înainte de a achiziționa acest spațiu, comunitatea organiza slujbe în apartamentul unui credincios.

Din punct de vedere organizațional Biserica Sfintei Înălțări nu se deosebește cu nimic de oricare biserică baptistă sau catolică din SUA: contribuție financiară din partea comunității (zeciuială), leadership puternic, participare a întregii comunități în procesul de decizie, școală teologică duminicală pentru copii, auto-organizare etc.

…N-ar trebui probabil să blamăm prea mult economia și realitățile financiare pentru evacuarea unor biserici. Un alt fenomen, mai puțin economic și mai mult cultural poartă o parte din greutate: trecerea de la religie la religiozitate, de la teritoriu, canon și comunitate la credință, revelație și duh personal. Noile forme de religiozitate personală rup câteva legături importante:

  • A credinciosului cu comunitatea religioasă tradițională. Legăturile spirituale sunt re-construite ca conexiuni între revelații și mărturii personale, și mai puțin ca relații între unități teritoriale sau administrative (parohii, episcopate). Într-un sat din Găgăuzia, în care am avut treabă acu câțiva ani, credincioșii baptiști organizaseră o casă mică de rugăciuni într-o mahala, apoi o casă mai mare pentru câteva sate, iar credincioșii circulau liber între ele, interacționând nu ca săteni sau etnici ci ca membri ai unei comunități spirituale unice. În contrast, bisericile ortodoxe din jur încă mai erau organizate după principiul teritorial (un sat o parohie) și cel etnic (comunități moldovene cu slujbe în română, comunități găgăuze cu slujbe în rusă).

  • A credinciosului cu forma instituționalizată a credinței, adică Biserica. Religiozitatea e o alegere personală, nu apartenență pasivă la o organizație. Mărturia și interpretarea personală, revelația individuală repetată constant, munca spirituală făcută zilnic și înțelegerea că fiecare moment al vieții reprezintă un loc de luptă între secular și religios, divin și profan – sunt elementele ce dau culoare și intensitate opțiunii religioase, mai puțin cunoașterea sau respectarea ritualurilor și dogmelor. Nu merg la biserica din sat, îmi zice un prieten din Moldova, pentru că acolo îmi pierd credința: se respectă regulile, se fac mecanic niște ritualuri și cam atât. Credința însă nu e trăită la nivel intim, lumea vine să schimbe o vorbă, să audă știri. Preotul, pe de altă parte, știe o tonă de rugăciuni, dar nu prea are înțelepciune să ofere sfaturi pentru cazuri concrete.

  • A credinciosului cu teritoriul sau spațiul. Comunitatea e acolo unde sunt membrii ei și nu are o existență aparte. Bisericile sunt plantate, în acest nou limbaj religios, în locuința unui credincios, pe internet sau în alte spații. Orice loc poate deveni o biserică.

Protestantismul a demarat procesul acum vreo 500 ani. Globalizarea îl împrăștie uniform pe tot globul.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.