Acu vreo zece ani transpiram de șapte ori când mi se spunea, cu ocazia unor discuții pe net trădătorule, prostule.
De la o vreme, de când cu polemicile din jurul Legii Anti-Discriminare dar și mai înainte, nu mai tresar nici la Antihristule, Iuda, ticălosule, lepădătură…
E un semn că devin mai rău? M-ar întrista ca aiurelile virtuale să crească obrazul real.
P.S. internetul poate fi o decepție.
Să nu fie semn de lehamite, de îmbătrânire, de „asimilare”. Și eu mă tem, și eu simt la fel.
Cristian, eu am “iesit” pe net intr-o epoca destul de entuziasta, cand tehnologiile astea erau inca vazute ca o unealta de expansiune a spatiului public si a discutiilor despre lucrurile ce ne privesc ca comunitate nationala sau internationala… pe vremea aia internetul inca functiona ca o prelungire a presei obisnuite si participantii gaseau inca rusine in faptul de a zice in ‘public’ injuraturi. ca si cum ne-ar fi vazut altcineva…ma rog, apareau si din astea, dar ele veneau de la indivizi plasati in diferite marginalitati – activisti politici cu simbrie, provocatori…nesimtirea a venit pe nesimtite 🙂 si eu tot m-am nesimtit de vreme ce am inceput sa nu ma sinchisesc sa raspund pe diferite platforme cu aceeasi moneda – adica badarania cu alta badaranie, drept ca inteligenta…si am pierdut un fel de sensibilitate la care ma refeream in postul asta…asa ar fi pe scurt…is chiar curios sa aflu si alte povestiri din astea subiective.