Коммунизм как религия. Интеллектуалы и Октябрьская революция / Михаил Рыклин. Москва. Новое литературное обозрение, 2009.
Lenin a fost, de la început până la capăt, ateist convins. Și militant. Care credea că credința în Dumnezeu nu se găsește în compatibilitate cu calitatea de membru al partidului revoluționar. Și care, drept consecință, a inițiat lupta cu religia, considerată a fi la fel de importantă ca și lupta împotriva sărăciei și cea împotriva analfabetismului.
Lev Troțki, creatorul Armatei Roșii și ideolog de vază al comunismului în primii ani de după revoluție, împărtășea, la fel de mult ca și Lenin, ateismul militant. ”Omul sovietic, scrie Troțki, vrea și va dirija Natura în totalitatea ei…El va forța munții să stea în anumite locuri, ori să se mute în alte locuri”.
…Activitatea ateistă a noului stat sovietic e impresionantă: în 1932, bunăoară, în URSS erau editate cel puțin 10 ziare antireligioase, 23 reviste ateiste, funcționa Uniunea Ateilor Militanți și Editura de Stat pentru Literatură Antireligioasă…
Primele semne ale anulării Morții lui Dumnezeu apar la Congresul al X-lea al Partidului Comunist, ce se desfășoară în martie 1921.
Rezoluția ”Despre Unitatea Partidului” va juca rolul rândunicii ce aduce primăvara religioasă. În acel act, conducerea Partidului cheamă la unitatea membrilor lui, cere lichidarea fracțiunilor și proclamă pedepsirea celor care nu vor da ascultare directivelor de partid, inclusiv membrii Comitetului Central. E, argumentează Râklin, mecanismul de luptă cu ereziile ce va permite lui Stalin să instaureze controlul absolut asupra partidului și statului și să elimine, rând pe rând, toți rivalii: Kamenev, Zinoviev, Troțki, Buharin…
…Lenin și-ar fi dorit să fie înmormântat alături de mama, Maria Aleksandrovna Ulianova, adică la Petrograd (Sankt Petersburg). Despre asta, zicea Râklin, știau nu doar soția conducătorului proletariatului mondial, Nadejda Krupskaia, ci și Troțki, Stalin, Dzerjinski. Care au decis că partidul are nevoie de Lenin așa cum l-a prins moartea, veșnic viu (metafora îi aparține lui Râklin și poate fi găsită la pagina 17). În chiar inima capitalei URSS. În acest scop a fost creată o Comisie specială pentru păstrarea memoriei lui Lenin, sub conducerea lui Stalin, Molotov și Dzerjinski. Mauzoleul lui Lenin din Piața Roșie, construit între altele de arhitectul moldovean Șciusev, e rezultatul activității acestei comisii. Mauzoleul însuși a devenit centrul unui nou cult. Mulți dintre vizitatorii Mauzoleului vedeau în el o analogie Mormântului lui Hristos (foarte incorect din punctul de vedere al Partidului).
Nikos Kazantzakis, de departe unul dintre cei mai celebri vizitatori ai Mauzoleului la începuturile existenței acestuia o va spune pe șleau: ”E vorba de același Hristos (despre Lenin), doar că de data asta unul roșu.”
După, religiozitatea regimului secular nu a făcut decât să crească. Propaganda monumentală, inițiată de Lenin, care consta în utilizarea artei vizuale monumentale (slogane revoluționare, monumente și lozinci) ca instrument de popularizare a noii ideologii, a reușit, în anii ei cei mai de seamă să înlocuiască portretele și descrierile vieților sfinților religioși cu potretele și scrierile complete ale mai-marilor zilei, de obicei secretarii generali ai Partidului Comunist.
Adițional, așa-zisa Leniniană – un colhoz de creații ce-l aveau în calitate de erou principal pe Lenin și cercul său apropiat – s-a constituit într-o hagiografie a Revoluției (rescrisă ori de câte ori necesitățile vremii o impuneau).
N-ar trebui neglijate nici calfele străine, propovăduitori pe gratis ai noii religii în toate colțurile de drum. Unii dintre ei simpli tovarăși de drum, alții credincioși habotnici. Cei care au practicat turismul ideologic. Care au scris despre URSS ca despre o nouă Mecca, contribuind astfel la susținerea edificiului religios al sistemului și la crearea unor mode pro-URSS în Occident.
s”Religia politică, sau ideologia științifică, cum se autoîntitula aceasta, nu se limitează, spre deosebire de predecesorii ei, la spațiul Bisericii. Orice lucru de care se atinge aceasta devine o potențială Biserică. Ea nu exclude nici un obiect din spațiul sacrului. Noua ideologie canonizează stațiile metroului, Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale, blocurile de locuit, munca la uzină.” (p.27)
”Credința în inevitabilitatea ieșirii din istorie rămâne a fi una religioasă: nu-i pot sta în cale nici facticitate, nici lumea empirică ori realitatea. Mai mult decât atât, în cazul comunismului, actele credinței înseși sfârșesc prin a fi prezentate, de către purtătorii lor drept rezultate ale analizei științifice. Lenin, Troțki, Buharin, Brecht, Aragon, Koestler, Shaw și multe alte mii de inși mai puțin cunoscuți nu erau oameni credincioși. În ochii lor Revoluția apărea drept victorie a Rațiunii, una ce ar fi aruncat la lada de gunoi religia tradițională. Paradoxul acestei noi credințe consta în faptul că împlinirea profețiilor enunțate de Marx era permanent amânată într-un viitor incert, de dragul căruia, în prezentul corupt, trebuiau aduse noi și noi jertfe. Necesitatea istorică devenea, ca rezultat al acestor amânări, trăsturile unui extaz religios.” (p.31)
”Comunismul n-a fost construit niciodată, nimeni nu știa ce înseamnă acesta. La dispoziția bolșevicilor se găseau câteva fragmente din ”Manifest”, ”Capitalul” și ”Critica Programului de la Gotha”, cărora le lipsea claritatea, așa încât spațiul improvizării era cu adevărat imens. Scopul revoluției, la fiecare etapă era altul și se deosebea atât de mult de cel obținut, încât pentru recunoașterea unor semne ale apropierii de el sau ale urmării unui drum corect, comuniștii chiar aveau nevoie de o credință statornică și lipsită de îndoieli. La început, infailibil era partidul Leninist (doctrină împrumutată pe din dos de la Biserica Catolică, probabil VS), apoi, pe măsură ce puterea lui Stalin creștea, voința acestuia a fost trecută în registrul perfecțiunii.” (p.31)
p.s. Mihail Râklin e mai întâi un filosof rus. Apoi, soțul Anei Alciuk, poetesă, fotograf și pictor rus, una din organizatoarele expoziției ”Atenție, Religia!” la Muzeul Andrei Saharov, eveniment ce a făcut mare vâlvă în lumea artistică rusă, mai ales după ce un grup de creștini ”ofensați” au stricat o parte din exponate. Tot atunci autoritățile religioase, cu sprijinul tacit al celor politice și cu complicitatea (in)justiției ruse, au declanșat o campanie denigratoare la adresa pictorilor participanți. Râklin și soția au fugit la Berlin, unde, în 2008 Ana Alciuk se sinucide.