Un remarcabil interviu al lui Horia Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român în Adevărul.
„Adevărul”: În martie 2009, la precedenta noastră întâlnire, aţi afirmat că „românii nu reuşesc să se împace cu varianta de societate pe care ei înşişi o produc continuu”. S-a schimbat ceva de atunci?
Horia Roman Patapievici: Cred că starea de lucruri s-a înrăutăţit sub un anume raport, pe care l-aş numi îngăduinţa reciprocă. Nu ne îngăduim deloc unii pe alţii. Fie pentru că ne situăm spontan în centrul perfecţiunii şi-i judecăm pe ceilalţi necruţător, cu ferocitatea perfecţiunii, fie pentru că e în noi un soi de ţâfnă, care ne face să fim mereu cu capsa pusă împotriva cuiva şi care ne împiedică şi să vedem binele, şi să îl practicăm: de aici decurge că şansele de a îmbunătăţi – adică de a face bun – răul pe care-l constatăm în jur sunt foarte reduse. Noi am interiorizat eroarea medievală că relele se vindecă prin celebrarea publică a sărbătorilor ţapului ispăşitor. De dimineaţa până seara noi nu facem decât să participăm, virtuos şi tenebroşi, la aceste sărbători. Dar ţapii ispăşitori se schimbă, răul public rămâne. În modernitate, problemele publice nu se rezolvă prin pelerinaj la stâlpul infamiei ori prin aruncarea cu pietre în vicioşi. Dificultatea de a trata răul public nu ţine de incorecta identificare a vicioşilor, cum se crede la noi, ci de absenţa mecanismelor prin care energia irosită pe confruntare ar putea fi mobilizată în beneficiu comun, prin cooperare. Noi nu am descoperit beneficiile cooperării, asta este problema societăţii româneşti. Din acest punct de vedere, ne deosebim dramatic de cei din Occident, care au ştiut să construiască, de-a lungul timpului, societăţi ale încrederii. Noi preţuim aceste societăţi, dovadă că am dori să locuim şi să lucrăm în ele. Şi asta nu doar pentru că acolo câştigăm mai bine, ci şi pentru că ne simţim mai bine, ne simţim mai valorizaţi, e o atmosferă mai bună. Acea societate se bazează pe încredere şi pe buna funcţionare a unui mic mecanism elementar. Când se adună murdărie pe palier, între doi vecini – e vorba de gunoiul normal, care se adună în mod obişnuit -, nici unuia dintre ei nu îi trece prin cap să îl denunţe pe celălalt ca răufăcător şi sursă a răului. Dimpotrivă, cei doi vecini încearcă să construiască împreună o înţelegere privind înlăturarea pe viitor a murdăriei. Amândoi contribuie cu câte ceva şi fiecare se ţine de cuvânt. Acest aranjament, în principiu, este durabil, pentru că nu îi aduce în război pe cei doi. La noi, în mod spontan, imediat, fiecare taxează murdăria ca datorându-se exclusiv celuilalt. Începe războiul. Unul îl indică pe celălalt ca vinovat, şi reciproc. Fiecare se instalează într-o poziţie de perfecţiune ori de superioritate şi pune totul în cârca celuilalt. Rezultatul este dublu: gunoiul rămâne nestrâns, iar cu vecinul meu voi fi duşman până la moarte – fireşte, şi el cu mine. Aşa arată societatea noastră: şi cu gunoiul nestrâns, şi învrăjbiţi până la moarte.
Vitalie, sunt satul de pedanteria lui HRP… nu e momentul! Momentul e ca el sa iasa in fata si sa de brusc si fara menajamente cu Base de pamant… nu sa-l pupe’n c**! Nu sa se dezamorseze ci sa explodeze. Nu sa ingaduie ci sa taie cu maceta! “Ingaduirea” asta suna a: “io stiu ca am gresit cand l-am sustinut pe base dar acuma am o functie frumoasa si va rog sa ma ajutati sa-l pup in continuare ca sa ma lase pe scaunelu asta!” Cam asta inteleg io de aci!
Si oricata admiratie poti avea pt omul asta, separat de moment, si facand abstractie de cei 7 ani trecuti, admiratie in idee, in concept in supraconcret si etc tot nu merita sa-i ierti “moderarea” si “ingaduinta” cu care si el si Plesu si liiceanu si etc continua sa nu faca nimic doar ca sa o duca ei bine. asta nu e de acceptat si de ingaduit!
probabil ar fi trebuit sa pun in capul postului si un Disclaimer. care ar fi clarificat atitudinea mea fata de HRP. fata de fiece punct al interviului…n-am facut-o desi ma batea gandul…cred ca era necesara…
eu ii recunosc o oarecare lasitate lui HRP (prea moale spus?) si un anume oportunism (hai ca l-am lustruit nitel!), totusi interviul e chiar fain. mai ales bucata de text pe care am selectat-o…partea cu economia si cu regimul auster e de contestat, la fel ca si celelalte. nici chiar bucata selectata de mine nu e in afara indoielii…mi-a `oprit mintea pentru ca, dupa mine, inchega in niste raspunsuri careva framantari proprii…asta despre viata cotidiana a noastra…
exista pe de alta partem si suficiente nuante politice care-mi scapa, data fiind ignoranta mea in privinta politichiei romanesti…
ca sa inchei: cred ca se gaseste un graunte de adevar in spusele lui HRP..ca, la limita, asa cum ne-am obisnuit, el se auto-exclude din lista pacatosilor, o stim si pe asta…nu ne ramane decat sa-l judecam cu propriile-i criterii…ceea ce tu faci prisosinta…si vezi ca a picat testul de “ingaduinta”…dar asta confirma ipoteza ca ar exista un blocaj (pentru a mentine discutia intr-un discurs patapievician)…caruia si HRP i-a cazut victima…si iar prilej de pesimism
Ma intreb cum sa incep acest mesaj pentru a fi sigura ca va fi citit pina la capat…
Ar fi fost adecvat sa uzez de tonul si stilul de adresare ale lui Becali, implicit ale Masoneriei mondiale fiindca Dan Puric nu este nimic altceva decit marioneta jalnica si dezgustatoare a Masoneriei.
Dan Puric invata rolul invers al vietii mele si-l interpreteaza idiot si paranoic. Da, despre mine vorbesc aici si despre Gang Stalking(*). Dan Puric ma invata pe mine invers. Imi plagiaza existenta, cu tot ceea ce inseamna acest lucru. Este un Illuminati autentic… Dan Puric este maimuta mea.
Am plecat din tara in oct. 2007, dupa o tentativa de asasinat organizata de Securitate (adica secta Illuminati – Masoneria plus alte secte de impotenta mondiala). De aici, de unde stiu ca sint protejata – pentru ca Bashinoshii lumii nu au incotro, nu de altceva – am inceput sa-i scutur pe cei care ma asculta in microfoanele particulare ale Sectei. Din 2008 ii tot scutur si tot de atunci se alege griul de neghina. Un graunte de nebunie este bine de avut, este mai exotic, poate chiar mai sexy…
Taman in anul acela a iesit Dan Puric din caverne si a intrat in canale (evolutionismul à la Illuminati)…
Nu am fost capabila sa ascult mai mult de citeva fragmente (si nu voi mai asculta vreodata ceva debitat de acest Sarlatan) din publicatiile si emisiunile tv lecturate si redare audio pe Internet din ceea ce au scris si spus altii inaintea si in locul lui Puric, insa sub semnatura acestuia… In primul rind recunosc ce am spus, scris sau facut chiar eu in viata mea privata. La fel s-a petrecut si cu frinturi de emisiuni tv urmarite pe Internet. Doar ca impresia este de fiecare data aproape imediata.
Discrepanta izbitoare dintre discursul scris si discursul oral ale artistului rasuflat de astazi, dintre continutul mesajelor sale sau “crezul” sau si comportamentul umil-agresiv pe care-l are este unica dovada necesara ca al sau creier nu a putut produce vreodata asa ceva si ca personajul ascunde lucruri adinci…
Din ceea ce am ascultat si am retinut (nu tot insa ce ar fi meritat corectat) –
1. Patriarhul Teoctist a semnat stenograma de la Timisoara din decembrie ’89, prin care si-a dat acordul pentru genocid.
2. Catedrala Mintuirii Neamului este o monstruozitate a arhitecturii sacre, o aberatie conceptuala si un hau in care se vrea a se arunca banii romanilor.
3. Scrierea cu “i” din “i” nu are nici o legatura cu comunismul.
4. Americanii nu au pus piciorul pe luna in ’68. Au mimat intr-un studio tv, exact ca Dan Puric…
Cele mai multe dintre asa-zisele citate pe care Sarlatanul le slobozeste pe gura ca pe niste clabuci de sapun nu pot fi verificate. Pe linga intentia de suprafata insa vadita de a epata si de a trece drept “citit”, este si o tehnica de a te face tu-insuti credibil sau crezut pe cuvintul celui citat, cu intentia aproape penala de a transmite informatii puternic eronate.
Un om de cultura veritabil stie ca nu in modul acesta se da un citat.
Scenariu probabil: Dan Puric sa candideze la presedintie.
Tot eu sint si autorul/creatorul omului frumos, salvat din Gang Stalking.
Oamenii mei sint mai liberi poate decit am crezut…
Dan Puric, marsh la origini!
Semnez,
Lavinia M.
(*) Gang Stalking: organizatie criminala internationala top secret, protejata de la cel mai inalt nivel, cu o vechime de activitate subterana de peste cinci decenii, compusa din psihopati-sociopati activi, cu virste cuprinse intre 4-90 de ani.
Auxiliare: Big Brother si Mind Control.
Asculta fa cretino…si te apelez asa nu pentru ca nu as cunoaste regulile de adresare civilizata ci pentru ca uite asa am chef sa te numesc. Ca pe o latura.. Nu vad ce ai avea impotriva din moment ce si tu ii bagi pe altii in caverne si ii mai si faci reprezentanti ai Masoneriei. pai deschide ochii fa la Patapievici..un perpetum mobile al spusei borate si cavernoase la adresa fiintei noastre.
Nu este mai sanatos sa-ti vezi de spalatul vaselor la intersectia a doua bulevarde ce nu poarta nnume ci numere si de unde ai asistat in direct la aselenizarea americana cu hot-dogul traditional in gura ?
Cum e “Patza” ne vedem la un Go si vorbim despre Hegel!
Cum de ce “Pazta”? De piata Moghioros ati auzit?
Stimate Domnule Horia-Roman Patapievici,
Nu cred că AICI, mai vrea cineva intelectuali adevăraţi !
De aceea, cred că cel mai elegant ar fi să vă daţi demisia. Cu (doar) 6 (şase) luni mai devreme de a fi “demisionat”.
Argumente: 1) Lăsaţi in urmă o carieră de EXCEPTIE, ca director al ICR. 2) Aţi trecut (cu bine, la vremea respectivă), de ‘scandalul ‘PINK’ (n-a ţinut, atunci.) 3) Aveţi sprijinul oamenilor de cultură. Dar ce pot face ei, oricât ar protesta, în confruntarea cu miticii-piţifelnici? 4) Aveţi cărţi de scris, pentru noi toţi. 5) Aveţi un drum pe care trebuie să-l urmaţi. (Dincolo de partide politice/ caragialisme de 2 lei, etc.) 6) Oricum, (cu sau fără partid politic, mai curand ‘fără’), sunteţi cunoscut / apreciat în mediile intelectuale ale unei lumi normale. 7) Oricum, în mediile intelectuale ale unei lumi normale, ‘fără partid politic’, i-aţi făcut cunoscuţi pe unii din ‘românaşii noştri’, care ştiu să facă film, teatru. 7) Aţi declarat, ‘de bună voie’ că ‘v-a ajuns’.
Aţi făcut multe. Dar, cum scrie domnul Andrei Pleşu:
“… „Românica“ e un iarmaroc. Ţara a dispărut sub zarva cîtorva conflicte care se pretind stimulate de „interesul naţional“, dar, de fapt, sînt mici războaie private între microbiştii diverselor secte ».
Stimate domnule Patapievici
Sunt un asiduu ascultător al frumoaselor Dumneavoastră interviuri cu mari oameni de cultură, televizate. Sunteţi fizician deci din domeniul tehnic ca şi mine şi totodată eseist de mare valoare. Nu am pretenţia că deţin cultura asimilată de Dumneavoastră dar nu mă pot considera inginer instruit, deci incult. Permiteţi să rămâneţi în continuare idolul meu şi vă rog să coborâţi puţin privirea şi asupra mea.
Am trei obsesii şi doresc să mediaţi între mine şi conştiinţa mea. Mi-ar fi foarte utilă părerea unui terţ căci simt că pierd controlul când îmi savurez insignifiantele perle pe care reuşesc să le elaborez alături de muza diriguitoare din adâncurile subconştientului, actuala mea preocupare după o întreagă viaţă dedicată tehnicii.
1. Cultura nu se poate învăţa. Ea este asimilată.
Din punctul meu de vedere verbul a învăţa are un sens cu totul diferit de a asimila. Pentru ca să înveţi ai nevoie de un manual, uneori şi de un profesor, care să-ţi şi desluşească elementele disciplinei în speţă. Învăţarea presupune un efort sistematic, conştientizarea repetiţiei necesară înţelegerii amănuntului. Asimilarea, în sens de însuşirea a cunoştinţelor, se face, din potrivă, cu totul transparent. Citind o carte, urmărind un spectacol, citind un ziar sau o reclamă se creează mental asociaţii care completează elementele unor cunoştinţe anterior acumulate. Te trezeşti că ştii şi nu realizezi de unde.
Învăţarea este strict dirijată iar în cazul că respectiva disciplină nu poate fi şi asimilată, ea forţează memorarea, cu titlu de inventar, a cunoştinţelor. De regulă ceea ce ai învăţat fără să înţelegi se pierde în timp relativ scurt.
Materia asimilată nu se uită niciodată. Din contră, volumul de cunoştinţe creşte odată cu vârsta, atât din înţelegerea mai detaliată cauzată de învăţarea unor discipline asociate cât şi în special, prin enorma capacitate a subconştientului de a selecta şi reţine tot ce vine în contact cu disciplina hobby.
Învăţământul este un preludiu pregătitor al capacităţii de asimilare, de însuşire a culturii.
Un grav defect al asimilării este acela că nu-ţi poţi alege disciplina. Genetic devii capabil să-ţi însuşeşti anumite discipline, anumite capitole culturale. Ori cât ai munci, dacă nu ai tactul în sânge şi ureche muzicală, nu poţi excela în muzică.
Datorită capacităţii de asimilare pe domenii reduse, comportarea individului faţă de cultură este deosebită. Este imposibil ca unul şi acelaşi om să cuprindă cultura în toată imensitatea ei. Nici disciplinele pragmatice nu pot duce la asimilarea unei întregi tehnici de către un individ. În general numim specialist pe acela care cunoaşte cât mai multe despre cât mai puţin. Nici Edison nu a făcut excepţie şi a fost depăşit chiar în domeniul hobby, electricitatea, în timpul vieţii sale.
Nu există om incult, adică un individ, o entitate umană care să nu cunoască măcar unul din infinitatea de capitole ale culturii. Analfabetismul descrie lipsa unei instrucţii, nicidecum a culturii. Mircea Eliade a descris în opera sa multe cazuri când analfabeţi aveau cunoştinţe cosmice şi religioase comparabile cu acelea ale învăţaţilor lumii noastre. Edison, amintit mai sus, se mândrea cu certificatul şcolar de cretin ireductibil dat de învăţătorul său. Şi numai un incult l-ar putea considera asemenea lui pe cel care a documentat mi multe capitole culturale.
Societatea a stabilit însă o barieră, un nivel de la care omul poate fi considerat cult în sens social. Un element de seamă al acestei bariere este cunoaşterea gramaticală a cel puţin limbii materne şi a uneia de circulaţie mondială, spre a putea avea contacte directe cu semeni care au altă etnie sau naţionalitate.
2. Sintetizarea calea acumulării de cunoştinţe.
Am avut nenorocul, sau mai bine spus avantajul, că am urmat şcoala în perioada 40 ..48 a veacului trecut. Războiul a decimat cadrele pedagogice şi am avut ca profesori militari trecuţi în rezervă. Lipsa manualelor, mai ales în perioada rusificării, a amplificat procesul şi aşa dificil al însuşirii minimului de cultură, în speţă tehnică, necesară unui viitor tehnician al industriei lemnului. Nici o disciplină nu era normal predată. Geografia s-a redus la nordul Asiei şi răsăritul Europei. Istoria se limita la evoluţia Partidului Comunist (bolşevic), Româna, lipsită de diacritice era predată de ruşi sau măcar rusofili. Dar tehnica rămâne tehnică şi lemnul se prelucra la fel, indiferent dacă era folosit în ţară sau exportat de Sov-Rom-uri. Manuale ioc! Încă nu se tradusese bogata literatură tehnică sovietică, „baza fundamentului ştiinţei”.
Profesorii, parcă înţeleşi între ei, aveau o metodă specială. Nu dictau materia ci începeau lecţia desenând pe tablă un graf cu toate corelaţiile temei predate. După ce se convingeau că toţi elevii au copiat întocmai graful, interziceau folosirea creionului. Lecţia era apoi predată curgător, interesant, dezvoltând ideile principale descrise (mai degrabă numite) în graf. Elevii erau ochi şi urechi şi asimilau cu aviditate spusele.
Eu cunoşteam metoda din liceul german pe care-l începusem la Bucureşti, apoi de la profesorul de matematică din anul 3 şi 4 pe care le urmasem la Curtea de Argeş, un colonel de artilerie. Aşa că nu numai că îmi îmbogăţeam cunoştinţele cuplând (aproape montând) idei principale într-un ansamblu, ceea ce făcea de la catedră profesorul, tot militar de rang înalt, ci am rămas cu obişnuinţa de demontare, defalcare a oricărei expuneri în idei principale.
Mi-am însuşit sintetizarea unei expuneri în idei principale şi algoritmul regrupării lor într-un ansamblu care să îmbrace tema. Această capacitate se poate obţine dacă şi numai dacă timp de 8 ani ai liceului profesorul îşi dă silinţa să sistematizeze într-un graf lecţia predată şi apoi, după ce elevul copiază acest graf (poate fi numit fiţuica lecţiei) ascultă o relevantă conferinţă care recompune ansamblul în mod interesant şi eficient. Cel mai năbădăios elev ascultă cu plăcere o conferinţă despre virgula în propoziţiune, despre teorema paralelelor care nu a convins nici pe autorul ei, despre foloasele curentului alternativ pe care nici măcar inventatorul becului electric nu le-a înţeles. La o oră de încălziri centrale la liceul industrial la care predam, am captat auditoriu explicând nervozitatea lui Nero datorită zgomotelor produse de apa caldă care circula prin pereţii şi podelele palatului. Nu ştiu dacă istoric este adevărat, dar elevii mei au învăţat schimbul de căldură şi au putut proiecta instalaţii ceva mai moderne decât cele folosite de arhitecţii lui Nero.
3. Banul, duşmanul asimilării.
Nu mă îndoiesc că fiecare doreşte să trăiască mai bine decât îi permit mijloacele la un moment dat. Un renumit comerciant al vremurilor vechilor dinastii coreene a criticat sever un candidat care afirma că vrea să înveţe comerţul spre a face bani. Comerciantul în speţă i-a lămurit greşeala. „Fii preocupat de dorinţele clientului şi a mijloacelor de satisfacere a lor, iar banul va curge inerent” (sursa serialul de la TVR1).
Ca învăţăminte ar trebuie să remarcăm că fac bani nu cei care se preocupă de ei ci acei care pun preţ pe meserie şi se achită conştiincioşi de toate sarcinile (din păcate un neadevăr).
Un cadru didactic nu reuşeşte nimic plângându-se. Dimpotrivă. Nemulţumirea generată indirect de el însuşi se reflectă în materia predată iar elevul nu mai este interesat să înveţe, chiar dacă nivelul cunoştinţelor predate este la nivel corespunzător.
Oare de ce îşi expun oamenii rufele murdare în marele public?
Ce învaţă copilul tău la şcoală? Că marii politicieni au fost elevi mediocrii. Că şi un tâmpit poate face bani dacă este suficient de impertinent. Că cel care are bani are toate perspectivele.
Întrebarea este totuşi alta. Ce caută banii în buzunarele elevilor, chiar de liceu de-ar fi?
Banul a apărut ca mijloc de schimb. Astăzi aproape că şi-a pierdut această funcţiune. Mă îndoiesc că forţa de muncă este o marfă. Dacă ar fi aşa ar avea aceeaşi valoare ori unde. Copiii sunt îndrumaţi în studiu spre preocupări bănoase. Păi atunci să ne facem toţi culegători de fier încă ne-nvechit, să ne păştem cirezile pe holdele lucrate de proşti, să cerşim. Aceste meserii nu necesită şcolarizare, nu necesită bacalaureat, deci tot corpul didactic nu ar mai fi necesar.
Ce este de făcut ca să nu mai apărem ca un popor de cerşetori? A cere un salariu peste capacitatea noastră şi în special peste posibilităţile de moment ale ţării nu este o cerşetorie?
Învăţământul la noi nu este cel mai bun. Dar pe departe nici cel mai prost. Rezultatele slabe ale sale decurg din amestecul în şcoală a banului. A capitalului monetar. La urma urmei ar fi folositoare o discriminare, nu pe etnii ci pe bogăţii. Ca pe vremurile de tristă amintire, copiii actualei nomenclaturi sau oligarhii să înveţe (dacă se poate numi învăţătură) în scoli speciale de pregătire a politicienilor de mâine. Descongestionaţi de acest balast, elevii normali nu vor mai lua ca model pe cei ce vin în limuzină deşi locuiesc alături, pe cei care se dau mari cu banii de buzunar, pe cei cu manualele alternative scumpe cu care doar se fudulesc, pe cei cu haine croite de Armani sau alţii ca el. Frumuseţea muncii împlinite ar deveni predominantă. Elevii ar învăţa mai cu spor. Ei trebuie să guste frumuseţea muncii şi să creadă în ea. Ar fi cazul ca o întrebare de bază la bacalaureat să fie: „Trăieşti ca să munceşti” sau „Munceşti ca să trăieşti”. Profesorul însuşi ar trebui să fie modelul celor care trăiesc ca să muncească chiar dacă vine flămând la ore, chiar dacă a petrecut noaptea la bibliotecă fiindcă nu are mijloace să-şi cumpere cartea necesară, chiar dacă vine pe jos la şcoală căci nu mai are bani nici de tramvai. Numai astfel de oameni ar trebui să fie la înălţimea catedrei. Cândva, cumva, va veni şi timpul să huzurim cu toţii, dar NUMAI dacă pregătim tineretul să trăiască spre a munci iar nu să muncească pentru cel mai mare salariu.
Indirect banul creează etica. Cel sărac onorează munca, singurul mijloc nu numai de trai. El va simţi o mulţumire sufletească dacă reuşeşte să economisească un ban care depăşeşte minimul necesar traiului. Bogatul onorează banul. Pentru el îşi vinde şi sufletul. Poate da banul fericirea? Puţin probabil. Dacă ai „luna de pe cer” asigurată de tăticu’ ce ţel mai ai în faţă? Gordon Byron în poemul Emirul rezumă că cel care şi-a atins ţelul (a cucerit Emirul aflat pe culmi) nu mai are în faţă decât prăpăstii şi dezamăgiri, este blazat şi nu mai are scop în viaţă. Cei care, dimpotrivă, au murit în lupta de cucerire a sa şi-au dat fericiţi viaţa împlinită, având în faţă drumul scurtat spre atingerea ţelului. Banul nu este în nici un caz presupus drept Emir de Byron.
Mai reţin un citat. Dr. Carlson în „Noi şi natura” tipărită prin anii 40, după ce explică curbura provocată de masă razei de lumină, conchide: „Este posibil să ne vedem ceafa privind cerul! Recomand însă a lua un scăunel căci durează! Poate câteva miilioane de ani.”
Am aproape 80. Mai am un ţel în dificila viaţă pe care am dus-o. Şi lupt! Dar datorită dificultăţilor de înţelegere a celor din jur, care-şi bazează credinţa nu în bunul Dumnezeu ci în „viţelul de aur”, distrus la timp oportun de Moise după cei 40 ani petrecuţi pe muntele Sinai cu cioplirea tablei de legi, sunt pus în dificultate faţă de propria conştiinţă.
Vă rog să luaţi locul „focului viu care nu arde” care l-a îndrumat pe Moise şi să mediaţi între mine şi conştiinţa mea printr-o simplă remarcă.
Vă mulţumesc,