N-am multe argumente, ci doar niște intuiții: ce-ar fi dacă Iluminismul (Luminile) nu ar reprezenta decât un accident al istoriei, o epistemă (Foucault) apărută într-un context particular al istoriei unei regiuni (Occidentul) și răspândită apoi, în mare parte cu forța militară sau violență – arme, războaie, colonialism și rasism – în restul lumii?
Ironiile pe care le adresăm astăzi, legitim, pretențiilor americane de a impune democrația, libertatea și drepturile omului prin bombardamente, ocupații militare și exploatare ar putea fi adresate, cu aceeași legitimitate și argumentare morală, armatelor lui Napoleon sau administrațiilor coloniale în Africa, Asia și Americi, ori la limită, administratorilor lagărelor de concentrare…Nicăieri nu s-ar vedea mai bine legătura intrinsecă a cunoașterii și puterii, legătură fundamentată în ambele direcții, dinspre cunoaștere spre putere (că epistema furnizează aparatul conceptual și discursiv, economia argumentativă și sistemele de adevăr pentru putere), dar și dinspre putere spre cunoaștere (dacă nu se apuca Ataturk să construiască, în mod violent, un stat laic și secular, Turcia ar fi fost astăzi probabil în situația Afganistanului)…
Nu argumentez pentru vreun determinism militaro-rațional, sau vreo cauzalitate regulată, ci doar sugerez slăbiciunea surprinzătoare a ”ieșirii omului din stare de minorat” laolaltă cu raționalismul cartezian și ”triumful Rațiunii” atunci când nu se găsește pe aproape o armată-două, sau măcar o pușcă.
Într-adevăr, Occidentul (clădit pe baze laice) poate să fie un accident care pare legitim și “etern” pe baza avansului tehnologic și militar, deși se uită adesea legitimitatea pe care creștinismul încă o oferă (vrem, nu vrem, modernitatea s-a constituit în raport cu fundamentele creștine).
Mă gândesc la provincialismul european, mă gândesc la intrarea Asiei în Istorie, mă gândesc la Reforma care a castrat imaginarul Renașterii, însă nu pot pune semn de egalitate între lagărele naziste și intervenția SUA în Irak, de exemplu.
O precizare: Ataturk n-a construit Turcia modernă de unul singur. A fost exponentul unei clase medii rezultată din reformele sultanilor din secolul XIX și a apărut pe fondul scăderii legitimității Imperiului Otoman combinat cu o nouă mitologie/retorică națională a… turcilor.
Se poate desigur argumenta ca o anumita paradigma a cunoasterii este insotita (pentru a fi impusa universal) de “violenta”. Colonialismul asta a fost (ma rog, si asta: n-am pretentia de a-l reduce la atat).
Bun, cateva observatii: sa introducem notiunea de putere in discutie.
Intrebare I : se afla puterea in raport cu ceea ce putem numi cunoastere? (sau cunostinta, “savoir”). Daca da, in ce fel trebuie sa analizam acest raport? (Foucault ar fi de folos aici…).
Intrebare II: putere = violenta? Daca nu, in ce fel trebuie sa regandim notiunea de putere? Astfel regandind-o, revenim la intrebarea I: in ce fel sa analizam raportul putere/cunoastere, si asta tinand cont de faptul ca puterea ar putea avea si o dimensiune pozitiva (si nu doar negativa, adica violenta sau represiva).
Intrebare in general: de unde necesitatea de a gandi cunoasterea in raport cu puterea? Cunoasterea: ceva, am spune, de ordin stiintific, ceva de ordinul adevarului. Simplu: de ce am avea nevoie de notiunea de putere atunci cand vorbim despre cunoastere?
p.s de ce echivalezi epistama (Foucault) cu un silplu accident? epistama = accident? de ce?
Una din lecturile mele din trecut: “L’exercice du pouvoir” de Alain Cotta. (professeur d’économie à Paris-Dauphine. A l’heure où l’autorité, partout, est de moins en moins acceptée, comment le pouvoir (dans la famille, L’Etat, l’entreprise, etc.) continue-t-il à s’exercer et grâce à quelles nouvelles modalités ? Alain Cotta recense et dissèque les principales : Ruse, Séduction, Mensonge, Secret, Réseaux. Un essai percutant sur l’exercice du pouvoir, qui fera autorité !)
B, ma gandesc la cateva lucruri…
– Foucault ar fi perfect util pentru elucidarea unui aspect al raportului cunoastere-putere. cel intern, adica in cadrul statului-natiune. Surveiller et punir contine o diagrama detaliata a proceselor prin care puterea devine o strategie (nu insusire, precum era anterior) si se ataseaza unui sistem de adevaruri. pe plan extern, si acolo era de fapt tinta mea, lucrurile stau cumva mai complex. pentru ca, daca Iluminismul a dezvoltat o eliberare a spiritului, el n-a fost insotit si de o modestie…or, odata trecuti prin iluminism europenii (unii) s-au simtit justificati sa se considere ceva mai avansati, iar asta le-a permis sa-i dezumanizeze pe ceilalti,adica sa-i considere specie inferioara, nesanatoasa, barbara ce trebuie “educata”, cu forta. asa vad eu procesul psiho-cultural ce a facut posibil colonialismul..iar relatia de putere sta deopotriva in pusca cu care erau inarmati europenii dar si in convingerea lor ca sunt indreptatiti sa procedeze oricum cu populatiile indigene…
– sa luam ca exemplu procesul de secularizare fortata operat de autoritatile sovietice in Moldova (cu Romania nu stiu cum a stat treaba, dar cred c-ar fi cel putin similar). acesta s-a facut in numele rationalismului stiintific iesit din Iluminism, paradigma stiintifica impotriva dominatiei obscurantismului religios, anticlericalism si primat al stiintelor naturii, toate fundamentate de o conceptie zisa stiintifica despre lume…inteleg ca e abuziva decuplarea secularizarii de alte elemente din “programul ideologic” impus violent dar teza principala oricum sta in picioare: a fost nevoie de o forta pentru a impune secularizare, si imediat ce s-a evaporat forta, religia si biserica au revenit rapid si si-au recastigat terenul…si, daca mergem pe exemple precum drepturile minoritatilor sexuale, femeilor, toleranta religioasa, se pare ca “obscurantismul” a venit sa stea mult timp…
raspunsul la intrebarea de ordin general: putem oare sa gandim cunoasterea altfel decat in raport cu puterea? si nu am in vedere neaparat “puterea asupra naturii” la care se refera Bacon…ci anume puterea, sa-i zic, in lipsa de alt termen, sociala… asa cum vad eu lucrurile, cunoasterea absoluta a societatii coincide doar…cu starea unui totalitarism absolut si e posibila doar in aceste conditii…pentru ca variabila necunoscuta primordiala si cea mai problematica in sociologie/antropologie/economie/filosofie e libertatea umana…
p.s. pentru toata lumea: imi cer scuze pentru raspunsul intarziat. timpul meu e foarte-foarte limitat.
@B, inca ceva, ca o compeltare la intrebarea cu privire la necesitatea abordarii puterii in relatie cu cunoasterea: crezi ca e posibil sa analizam Iluminismul, ca un nou regim sau complex sau sistem al adevarurilor si discursurilor despre adevar, ca o noua epistema deci, in afara sistemelor de practici politice si admnisitrative (drepturile omului si cetateanului, egalitate, libertate, fraternitate, stat national, administratie centralizata, birocratie iearhica, armata, disciplina)?
ma tem ca nu (s-ar putea la limita argumenta ca stiintele naturii precum fizica sau chimia ar putea scapa cumva de aceasta legatura cu puterea, dar bomba atomica e un prea mare contra-argument)…
Bineinteles ca Foucault este util pentru a discuta problema raportului dintre putere si cunoastere.
Dar, vez, asta e o ipoteza de lucru. Cand ai pretentia ca un anumit “savoir” subintinde o structura de putere (care l-a si facut cu putinta), atunci avansezi o ipoteza. Trebuie de vazut cum o argumentam.
De ce, totusi, sa facem recurs la putere? Cum se face ca ceea ce putem numi un “savoir” are “nevoie” de putere?
Ce-i lipseste cunoasterii pentru a face apel la putere?
Aceasta ipoteza nu este chiar atat de usor de argumentat… La Foucault, lucru asta pare clar. Toata lumea vorbeste despre “savoir/pouvoir”. Mai putini, insa, pot aduce si argumente pentru aceasta ipoteza.
Mi se pare ca am putea spune urmatorul lucru: si daca “savoir”-ul despre care vorbim nu e tocmai un “savoir”? Pentru a face recurs la putere ca grila de interpretare, cred ca trebuie sa zdruncinam un pic pretentia de adevar a anumitor “savoir”-uri (la Foucault, stiintele care si-o iau constant in mecla sunt stiintele umane: psihiatria, psihanaliza, biologia… ceea ce pretind ele a fi un “savoir”, Foucault vrea sa arate ca nu e vorba de un savoir ci de structuri de putere…)
Cum sa faci lucru asta, cum sa arati ca un “savoir” nu are legatura cu un “adevar”, ci mai degraba cu “puterea”? In acest lucru, in raspunsul la aceasta intrebare consta, mi se pare, originalitatea lui Foucault.
Eu nu stiu sa reiau toata argumentatia lui F. Oricum, ramane centrala intrebare: de ce sa analizam ceea ce numim “Savoir” cu ajutorul notiunii de “putere” ?
Trei concepte esentiala: Putere, Cunoastere (savoir) si Adevar. Pentru a intelege Foucault (ma rog, e o posibila interpretare asta) trebuie: 1) sa aratam de ce savoir + adevar nu merge si 2) dat fiind ca savoir + adevar nu merge, de argumentat cum se face ca savoir + pouvoir poate sa mearga.
Nu am ce sa comentez despre Iluminism… Am impresia ca ne jucam de-a intelectualii. Eu n-am ce zice. Doar atat: sa incercam sa clarificam niste termeni.
In rest, daca Iluminismul … Asta nu stiu, e prea dificil, prea complex. Acum nu stiu ce sa raspund.
cunoasterea ar merge cu adevarul intr-un sens tare specific: daca il intelegem pe ultimul nu ca pe ceva ce ar exista dintotdeauna undeva iar rostul stiintei ar fi doar sa-l descopere si sa-l scoata la iveala (stiinta ca oglinda a realitatii, sau, cum se zice intr-un limbaj de lemn la Chisinau – stiinta ca reflectare obiectiva a realitatii)…din contra, daca admitem o notiune mai pamanteasca a adevarului, ceva ce este produs, solidificat (cum zice Foucault) in chiar procesul muncii stiintifice, atunci cunoastere si adevar se leaga…or, ce altceva este adevarul medicinii decat clasamentul de boli, definitii ale vietii si mortii, al tratamentelor si prescriptiilor…ce ar fi adevarul psihiatriei daca nu niste diviziuni relativ „clare” ale normalitatii psihologice si ale patologicului, ce ar fi adevarul istoriei daca nu sirurile de cronologii, procese, fenomene sau forte de tot soiul care, se descopera, ar fi insemnate si importante. Ce e adevarul sociologiei daca nu modelele sociale de care face uz pentru a integra in sfere de sens comportamentul uman?
Asta ar insemna, pentru Foucault, asa cum inteleg eu, o imposibilitate a disocierii cunoasterii de adevar si a necesitatii de a le trata impreuna, ca fenomene corelate, legate „natural” si intim.
Si tocmai pentru ca aceste adevaruri „dinamice” sunt produse permanent, in anumite conditii (sa numim totalitatea conditiilor de posibilitate a unui adevar ‘epistema”) le face susceptibile de a face simultan si un joc al puterii…
si n-ar fi vorba doar de stiintele zise socio-umane, alea care o iau cel mai des la moaca la Foucault. Fizica de pana la bomba atomica mai putea pretinde ca sta in afara unor relatii de putere (sa fie chiar asa?), dar dupa inventia atomului razboinic si a posibilitatilor politice infinite ce le ofera acesta, o asemenea pretentie nu trebuie luata in serios…la fel si cu chimia ce furnizeaza bombe biologice sau fabrica substante chimice pentru uz politic – gaz lacrimogen, bastoane flexibile etc…
cum sunt legate aceste regimuri de cunoastere+adevar de regimurile puterii?
in mai multe feluri:
– institutional, adica formal – majoritatea stiintelor se finanteaza din bani publici. Uneori si din bani privati, dar conditiile sunt similare – companiile de tutun in America au sponsorizat studii perfect stiintifice ce probau ca tigarile nu au treaba cu cancerul pulmonar. De cele mai multe ori investigatiile si studiile se fac din cauza unor nevoi publice, pentru care trebuie sa se gaseasca solutii. Iar solutia nu poate fi altceva decat translarea rezultatelor stiintifice in politici publice.
– procedural. Adevarurile stiintifice sunt utilizate in calitate de justificari pentru anume tipuri de politici sau decizii politice. Clasificarile stiintifice – viata-moarte (in cazul eutanasiei), normal/anormal, sanatos/bolnav/patologic, etnie, religie sunt utilizate ca temei pentru aplicarea unor anume tipuri de tratament a corpurilor unor cetateni…
cred ca ar mai fi si altele…ma gandesc…
sigur, astea ar fi cazuri izolate ce nu probeaza starea generala a disciplinei stiintifice din care fac parte: 2 istorici nauci ce fac istorii politizate la Chisinau n-ar proba neaparat ca toata stiinta istorica e servila puterii (o interpretare ierarhica) sau ca ar fi imbibata de relatii de putere politica (iau politica in sensul uzitat de Foucault, ca instrument de prevenire a dezordinii publice, in Surveiller et Punir, editia mea engleza e pagina 168)…nici faptul ca regimul sovietic ar fi facut uz de psihiatrie ca mijloc de represiune politica – internarea in aziluri si ospicii a disidentilor sau a persoanelor certate cu regimul, ar insemna ca psihiatria e vanduta iremediabil puterii.
problema mea cu Foucault, si sper, nu doar a mea, este urmatoarea: daca totul, asa cum pare sa sugereze Foucault, este politica si totul este imbibat de relatii de putere, atunci cum reusim sa separam un domeniu specific puterii (1) si cum in genere putem face uz de acest concept (2) care, prin faptul ca semnifica si cuprinde orice s-ar putea sa nu mai insemne la sfarsit mare treaba?
p.s. Ce legatura are asta cu Iluminismul? Habar n-am, era doar un pretext de a ma intreba daca discursurile ce se pretind a fi universale chiar ar fi, daca au gasit o alta cale de a se implanta in teritorii cultural/politice straine decat violenta, si daca, in absenta unor violente s-ar putea impune in acele corpuri sociale straine…pana una alta tind sa ofer un raspuns negativ…si refugiul spatiului post-sovietic (cu exceptia tarilor Baltice), a Iranului in 1978 si altor tari asupra carora a fost exercitata violenta „modernizatoare” intr-o premodernitate imi sustine cumva suspiciunea…
“Si tocmai pentru ca aceste adevaruri „dinamice” sunt produse permanent, in anumite conditii (sa numim totalitatea conditiilor de posibilitate a unui adevar ‘epistema”) le face susceptibile de a face simultan si un joc al puterii…”
Orice poate fi (si este) produs in anumite conditii. Asta nu inseamna ca avem de a face deja cu puterea… Ramane inca de vazut ce anume ne face se luam in calcul ipoteza puterii atunci cand analizam campul cunoasterii. Cu titlu de incercare: daca un set de cunoasteri nu rezista testul necesitatii si universalitatii, atunci acel set e susceptibil de a fi un produs al unor relatii de putere. Intrebarea atunci devine: cum distingem intre necesar si non-necesar, si asta pentru a putea determina spatiul puterii si cel al adevarului…
“problema mea cu Foucault, si sper, nu doar a mea, este urmatoarea: daca totul, asa cum pare sa sugereze Foucault, este politica si totul este imbibat de relatii de putere, atunci cum reusim sa separam un domeniu specific puterii (1) si cum in genere putem face uz de acest concept (2) care, prin faptul ca semnifica si cuprinde orice s-ar putea sa nu mai insemne la sfarsit mare treaba?”
Pe ce te bazezi cand spui ca la Foucault totul pare a fi putere? Eu nu am aceasta opinie. Totul se POATE transforma in relatii de putere: ok, aici cred ca n-am avea ce comenta (cred ca putem fi de acord cu aceasta idee: desi ramane de vazut in ce conditii o putem sustine…). Dar “totul ESTE putere” – asta nu stiu, n-am motive sa cred ca F. sustine aceasta teza.
I’d need to check with you right here. Which is not some thing I usually perform! I like reading a publish which will get people to believe. Additionally, thanks for allowing me personally in order to remark!