Rareori am scris posturi pe blog despre sau cu stări și emoții. De obicei împărtășesc idei, gânduri de mirare, critici și eventual, polemici de idei. Prea rațional și impersonal, cumva.
Azi încerc să compensez, măcar atât cât (încă) se (mai) poate. Starea pe care aș vrea s-o transmit se trage dintr-o carte: Les Bienveillantes, scrisă de Jonathan Littell – m-a absorbit efectiv de-a întregul de vreo 5 zile, încât nu pot să mă apuc de altceva și nici nu pot duce la capăt alte proiecte pe o durată indefinită (900 pagini înseamnă totuși ceva).
Nu promit că o să vă placă, nu garantez că veți fi de acord cu autorul în unele puncte nedelicate, nu pot să zic că veți reuși să păstrați distanța cuvenită față de convențiile tradiționale Rău-Bine, dar ceea ce pot promite oricui se apucă de carte sunt: 1-2 săptămâni de beție literară, punctate cu întrebări dureroase ce vor declanșa neliniști și, probabil, insomnii, uneori veți simți că fuge pământul de sub picioare, alteori vă veți prinde cu ideea că faceți simpatii, o, Doamne, pentru eroii ”răi”. În orice caz cartea nu lasă pe nimeni rece…Ș-apoi e foarte erudită.
p.s. Cartea a fost distinsă cu Premiul Goncourt în 2006 (tradusă în românește cu titlul Binevoitoarele la RAO, în 2008).