dupa numaratoare…

S-a cam sfârșit…Bobii au fost numărați. De câteva ori. Întâi, și aiurea, cu anticipație: niște sondaje de tip exit-poll au construit un fel de oglindă a alegerilor în care unii politicieni au văzut ceea ce și-ar fi dorit mult să vadă. De aia au arătat comici și prostănaci (mai ales Godea, cu ciuruitul lui, dar și alți nătângi care împărțeau deja real funcțiile virtuale)… După vrabia de pe gard, CEC-ul a numărat pe îndelete ciorile din mâini. Numărătoarea a ieșit cu totul altfel decât imaginile din falsele oglinzi așa încât victorioșii de ieri au trebuit să-și răcească emoțiile, iar perdanții de aseară au urcat glorios pe un cal zis al victoriei…

Două interpretări ale votului de ieri mi se par plauzibile.

Prima, cea mai emoțională, patriotică și ideală. Niște oameni au venit sus, călare pe un munte de speranțe și un credit imens de încredere. Pe care l-au consumat rușinos și fără sens vreme de un an. În loc să-l sporească. La 28 noiembrie au luat votul dezgustului, poate și pe cel pragmatic, posibil și votul fricos sau cel loial (al celor cărora Alianța le făcuse un bine). Dar l-au pierdut pe cel al speranței și al entuziasmului. Și au mai câștigat un vot negativ – cel al dezamăgirii.

A doua, cea pragmatică – așa-i poiata țării. Porumbacă, roșie, albă și alte câteva nuanțe și culori. Oricât nu schimbi găinile dintr-un ocol în altul, culoarea lor e aceeași. Roșul rămâne roșu. Albul alb. Alegerile au atins fundul sacului. Adică granițele blocurilor sociale din care-i construită țara. 40 % care cred într-o idee. Ceva mai puțin care cred în altă idee. Și mai puțin care cred în alte idei, mai mărunte. E greu să-i faci pe toți să gândească la fel.

Ce ne rămâne? Pentru început o distribuție pestriță în Parlament, care nu-i decât reflectarea aproximativă (și calchiată strategic de unii care au schimbat în ultimul moment legislația electorală ca să tragă încă 2-3 mandate la turta proprie) a societății…

Pestrițul nu-i neapărat rău. Decât în momentul în care apar inși suspecți ce tânjesc după uniformitate. Adică după o singură culoare care ar domina spațiul public (să nu-i credeți pe inșii ce profesează retorici morale, gen ”trădători” și restul, unii din ei au mari probleme de moralitate)…

Nu contează neapărat cu cine votezi. Că s-au mai votat legi în parlament, unanim de către comuniști și oponenții lor, unele despre sfecla de zahăr, altele despre integrarea europeană. Cu atât mai mult când e vorba de un președinte de țară. Contează pentru ce votezi. Iar dacă e bună cauza, e necesară și-i urgentă (în caz că vreun politician vrea să se mai joace de-a alegerile, referendumul și alte coțcării de dragul unor ambiții personale), atunci trebuie votată cu dracu, și cu taică-său și niște alte rude din iad.

Îmi imaginez că ar trebui oprită cacealmaua asta. Nu neapărat printr-un nou vot, că alți politicieni nu-s. Aștia-s tot din ce avem de ales. Dar să-i punem să muncească. Să-i forțăm să se înțeleagă și tolereze reciproc. Așa cum se înțeleg, umăr la umăr, cetățenii simpli ai acestei țări, indiferent de limbă, naționalitate, religie etc. Eu nu cobor din troleibuz dacă-s comuniști, iehoviști, gay sau ruși alături. Nici nu arunc cu pietre în ei. Ci conviețuiesc. Vorbesc, schimb idei, servicii, relații, lucruri.

O schimbare de optică. Politicul n-ar fi doar spațiul imaginar în care luptă, reprezentate ideologic și politic, fobiile noastre. E și asta. Dar mai e și locul de unde vin niște decizii, cu greutate și pondere. Care pun în mișcare o mașinărie întreagă. Zisă țară. Dacă trebuie împinsă de mai mulți, nu văd o problemă. Să fie și roșii, și verzi, și albaștri (dacă lasă toporul acasă).

Poate-i rost de un fel de masă rotundă națională. Care i-ar aduna grămadă pe toți politicienii și nu doar pe ei și le-ar ajuta să formuleze o ieșire din impas. Nu cu mitropolitul Vladimir, că asta era implicat în campanie, dar poate cu Patriarhii, cel rus și cel român. Poate niște lideri europeni. Din ăia grei. Poate 2-3 intelectuali teferi. Niște oameni care i-ar convinge pe alți oameni că-i vorba de a ieși dintr-o mocirlă.