Jocul de-a Paunescu

Moartea lui Adrian Păunescu, și funeraliada quasi-națională cu tobe, bocitoare și ”frați siamezi” ce a urmat, a fost unul dintre rarele momente când despre poezie s-ar fi vorbit atât de mult. Circulau pe net, ziare și la tv cântece, versuri, interpreți, clipuri video și audio, interviuri, maxime și fragmente de metafore. Încât România/Moldova păreau a fi mai degrabă cluburi literare decât țări ”politice” sau economice.

Și n-ar fi fost nimic rău dacă națiunea se apuca să discute versuri după atâtea șiruri de gripe aviare, crize politice, violuri și alte din astea. Dar națiunea nu discuta: ea proclama – Eminescu a mai murit o dată, Păunescu e un sfânt.

Și cum se întâmplă în cazuri de astea, brusc poporul și-a dat seama că se pricepe la versuri, deci la poezie mai ditamai ca criticii literari și că distanța între poezie, fotbal și politică nu e, pe alocuri, atât de mare…Asta pe fonul unei tăceri suspecte a criticii literare (din evlavie creștinească, sau din frică obișnuită) și pe alt fon al deconstrucției lui Păunescu, făcută însă de personaje a căror credibilitate intelectuală e și ea subiect aprins de discuție – Vladimir Tismăneanu ori Andrei Cornea, ambii mult prea băsescieni, mult prea angajați politic încât să mai fie și crezuți…

Vacarmul necrofil e însă și un bun prilej de meditație pe marginea situației literaturii (în special poezia) în spațiile mioritice:

– rapid, ba chiar foarte rapid s-a topit (dacă o fi existat vreodată) granița dintre versificare și poezie. Mintea comună, neispitită de complexitățile ezotericităților poetice în care se scaldă noua poezie, acceptă drept poezie bună orice versificare ce se întâmplă să posede 2 calități: o oarecare rimă (că d-aia e poezie) și un oarecare apel sentimental (cum ar veni, să trezească sentimente, că noi simțim, da nu gândim).

Din această diviziune simbolică a muncii a rezultat o struțo-cămilă interesantă – proza ar trebui să se ocupe de gândire (de aia și n-o citește nimeni), iar poezia – de simțire, emoții și pasiune. Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate. Prozele poetice, pe de altă parte, mai ales din alea cu conținut sentimental intens ce storc lacrimi din melesteu, sunt binevenite, pentru că sporesc cantitatea de emoție în lume….Și asta-i așa de frumos.

– Dacă, cum a fost cazul lui Grigore Vieru sau Adrian Păunescu, poezia mai e și cantabilă (adică construită ca și cântec), nemurirea-i la o azvârlitură de băț iar calificative precum Eminescu, Luceafăr și restul nu par chiar atât de năstrușnice.

Într-un sens, poezia cantabilă e polimediatică – ea antrenează mai multe medii: muzică, text, interpret/voce – așa încât se construiește ca un spectacol mai complex (în pofida conținutului simplu al poeziei însăși), mai impresionant (urlete, voci, lacrimi, lumânări), mai social, adică colectiv (e făcută pentru a fi consumată între oameni) și din toate motivele astea, mai convingător.

S-ar putea ca hipertextualitatea de care se face atâta zarvă în poeziile contemporane să fi neglijat un aspect strategic: hiper-medialitatea, adică abilitatea de a apela la mai multe medii și canale de comunicare.

Oricât de hipertextuală n-ar fi poezia postmodernă, până la urmă se vede închisă tot în limitele textului/textelor (și rar de tot imagine), în timp ce poezia sentimentalistă marca Păunescu/Vieru/Goga/Coșbuc transcende aceste limite și angajează într-o horă complexă muzica, dansul, arta scenografică, decorul, costumul, actorul…

– nu prea există, în mediul românesc o clasă mijlocie a culturii (o fi emigrat la culesul căpșunilor în Spania) ce ar îndeplini două funcții complementare: să asigure un public suficient de numeros și competent poeziei zise elitiste, bune, academice, înalte (The Good Reader al lui Nabokov). Doi, să funcționeze ca translator (prin intermediul mass media, cluburi de lectură) al diferitelor tipuri de poezie publicului mai larg. Pe de o parte mediator, pe de altă parte tălmăcitor – asta ar fi, pe scurt, funcțiile acestei clase mijlocii a culturii. Care nu-i la noi din varii  motive. Așa încât funcția de selctare a grâului de neghină, pe care ea o îndeplinește, a căzut azi în mintea și mințile cronicarilor din pagina a 8 a ziarelor, reporterilor ce se dau cu părerea despre sfecla de zahăr, bomba atomică și Eminescu cu aceeași lejeritate și ”competență”.

Așa încât poeții/scriitorii/artiștii sunt obligați să se adreseze direct publicului larg. Care are preferințele sale – vrea sentiment, muzică, emoție, un tip de metafore.

7 thoughts on “Jocul de-a Paunescu”

  1. 🙂
    Va urma o versiune mai aleborata a articolului pentru CriticAtac.ro, in care voi adauga si referintele terminologice si originile inspiratiei…
    p.s. clasa de mijloc a culturi isi va gasi si ea tatal in viitorul articol

    Reply
  2. Vitalie, am revenit, probabil ai citit acest articol, daca nu, chiar merita,
    -http://www.dorintudoran.com/2010/11/05/astazi-5-noiembrie-2010/#comments

    prefera, iar in final trebuie…

    am citit articolul lui Tanase din Timpul, e in nota- apologetica, paseista, cat e de ciudat, daca iti pui cateva intrebari si eludezi spiritul gregar, esti catalogat nepatriot, contestatar anonim si tot asa

    Reply
  3. ‘Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate.’

    Nu mi se pare plauzibil ca amatorii de vers a la Paunescu poseda un discernamint bazat pe principii clar formulate si intelese. E vorba mai degraba de gusturi si receptivitate. Ma indoiesc, de asemenea, ca aceasta masa de cititori ar accepta diviziunea muncii despre care vorbesti (intre proza si poezie): avem si proza sentimentala berechet.

    Nu stiu exact ce este aceasta clasa de mijloc la care te-ai referit (sper sa prind mai multe din articolul pe care l-ai promis in comentariul de mai sus), dar nu-ti pot impartasi optimismul in ce priveste reeducarea publicului larg. Al unui segment de public, da, cu siguranta, dar asta nu al intregului public, pina la punctul in care Paunescu (si altii ca el) sa nu mai aiba priza.

    Decit sa speram ca vom reeduca publicul, mai bine luam noi o atitudine critica fata de canonizari. Pina la urma, nimic surprinzator in supraaprecieri, si Cititorului Bun nu-i ramine decit sa stringa din umeri condescendent si sa-si continue lectura din Rilke. Poate criticii literari tac pentru ca nu gasesc de cuviinta sa se pronunte.

    Si in sfirsit, versurilor lui Paunescu nu le-au lipsit cu desavirsire puterea de patrundere. Apoi, daca toti manelistii ar asculta de miine doar exponenti ai cenaclului Flacara, am trai intr-o lume mai buna.

    Reply
  4. “graul de neghina” se va alege in timp
    oricum poezia elitista nu va umple niciodata stadioane, si poate nici nu trebue; in momentul in care se va intampla va inseamna ca i-a expirat termenul limita si-i necesara o noua schimbare
    in alta ordine de idei cererea creaza oferta, or chiar si cei mai inraiti consumatori de poezie elitista nu exclud categoric orice versificare, mai ales, daca-i frumos ambalata intr-o linie melodica cu tot tacumul corespunzator
    tu n-ai fost dus niciodata de valul liric-ritmic al vre-unei piese ce spune nimic?..
    sau muzica ce-o asculti e exclusiv pe versuri elitiste?
    si daca-ar fi sa eliminam din circuitul social “poezia cantabila”
    ar ramane un gol, care nustiu daca s-ar umple cu ceva mai bun…

    Reply
  5. Vreau si eu sa las un citat frumos de Păunescu: “Cele mai frumoase lucruri pe care un barbat le poate realiza sunt acelea făcute din dragoste pentru femeia iubita!”

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.