Ultimele zile ale lui octombrie. un soare zgârcit se strecoară printre copacii încă îmbrăcați în roșu-ruginiu. Vântul mută din loc în loc cele câteva frunze nerăbdătoare ce s-au grăbit să cadă jos.
Amiază. Miniparcul Dupont Circle e plin ca de obicei: călători obosiți ce fac popas după un drum și înaintea altuia, îndrăgostiți ce storc nervos asfaltul și gonesc pietrele în așteptarea persoanei dragi, copii, joggeri, inși grăbiți, unii la costum, alții îmbrăcați lejer, unii traversează parcul de parcă i-ar goni o hoardă de huni, alții se mișcă greoi, aruncând priviri neglijente în părți.
Cu Alex venim dispre Georgetown – am mers pe P street, cu două halte în librării, una la Lantern Books și alta la Old Books, una dragă pentru că-i atmosferă intimă de bibliotecă suită în podul de la țară, departe de ochii lumii, alta interesantă că-i nouă pentru noi…
Intrasem pentru prima oară în Old Books dar într-un ceas rău: nu am cumpărat nici o carte…Lucru curios, pe durata unui an, atitudinea față de cumpăratul cărților s-a schimbat atât de radical în mine, încât mă întreb dacă-i vorba de același om, adică eu… Anul trecut, la prima vizită în Lantern Books, am cumpărat vreo 15 cărți – beletristică, filosofie, sociologie, eseuri… Câteva (multe) zile după asta – s-ar putea să fi fost și mai înainte, nu țin minte prea bine ordinea cronologică – aflat în vizită la Rutgers, am mers să vedem Princeton-ul, de care auzisem lucruri mari și, scăpat în librăria universității, am mai adunat o torbă de cărți… Pentru o viață înainte, că am luat în temei clasici englezi și americani ai disciplinelor sociale.
Cum ziceam, Old Books nu m-a făcut să cumpăr vreo carte. Nici pe Alex care, într-un sens, tocmai găsise în Lantern Books cartea care-i motiva deplasările spre librărie – ”Eseurile” lui Michel de Montaigne…
”Sunt cumva dezamăgit, mi-a zis el. Nu credeam că o găsesc atât de repede, de fapt mi-aș fi dorit să n-o găsesc. După ce-am cumpărat-o nu mai are rost să merg în librării.”
…O parte bună a explicației interesului scăzut pentru achiziționarea cărților se găsește în excelentul sistem de biblioteci universitare al Americii. Ce găzduiește aproape orice carte bună editată oriunde. E destul să apară o carte însemnată pe insula Mauritius, ori în Moldova, pentru compratație, că se găsește un departament de studii românești la o universitate din Nebraska s-o cumpere. Partea celalată a poveștii e că circulă cărțile, din și spre toate colțurile țării. Completezi un formular și bibliotecarul din Nebraska scoate din raftul prăfuit un Preda, Cărtărescu sau Aureliu Busuioc și ți-o trimite ție, în alt capăt al țării…Povestea asta e, desigur, și una a banilor mari ce populează spațiul academic. Nu neapărat de provenineță etatistă. Unii magnați mai au câteodată ciudățenia să doneze milioane universităților ce i-au instruit, în semn de recunoștință.
Uf, cetitorule, mă cam luasem cu cărțile și era să pierd bunătate de zi de toamnă despre care tocmai povesteam. Care zi de toamnă tocmai ajunsese pe la jumătatea sfârșitului și soarele se făcea că era tot mai greu de găsit.
În drum spre Parc am trecut prin CVS Pharmacy. Alex și-a luat țigări. Da, ai citit bine, și-a procurat țigări din farmacie. Așa-i la ei: poți cumpăra Coca Cola, sandwich-uri, aspirină, orez și ciocolate la farmacie. La ieșirea din farmacie, cu o constanță demnă de a fi înscrisă în analele orașului stă o hardughie pe roți ce vinde maiouri, cușme și alte drăcovenii ce poartă mândra inscripție I Love DC (între altele fiecare cătun din SUA vinde chestii din astea și localnicii le cumpără cu sacul, că-s mândri de cătunul lor). Alături de hardughie stă clădirea impozantă a The National Center for Higher Education. Arhitectural nu-i tare grozavă: realism capitalist tipic. Sticlă multă și întunecată, fațadă tăiată în pătrate mici care-o fac să semene cu un păun de beton.
În chiar ușa Centrului vociferează două tanti de o vârstă imprevizibilă. Asta pentru că-s mascate și-i greu de ghicit, după masca fostului secretar de stat Condoleeza Rice, anii adunați în cearcăne, riduri sau ochi. Pe umărul drept al falsei Condoleeza Rice stă cocoțat un papagal împăiat ce face ca acest melanj de Condoleeza și Căpitanul John Silver să fie amuzant. Deși doamna cu pricina vrea cu tot dinadinsul să pară serioasă.
Povestește despre crimele pe care le-a făcut Condoleeza, despre complicitatea ei în declanșarea războiului din Iraq, care, iacătă face jertfe umane, stoarce bani din bugetul public, resurse care ar fi putut merge spre sănătate și drumuri (o ascult cu fascinație, așezat pe una din băncile parcului, prins între rotocoalele de fum ale lui Alex și vacarmul străzii). Un catastif întreg de păcate grele care ar face un creștin să se gândească la posibilitatea dorită a existenței unui iad…. De la o vreme simt că aud lucruri pe care le-am mai auzit deja: semn că doamna se repetă, că dialogul e scurt și trebuie repetat așa încât să ajungă la mai mulți destinatari…
Nu se prea oprește nimeni s-o asculte (mă întreb câți din cei ce așteaptă iubirea în parc găsesc timp acum pentru crimele oribile ale d-nei Rice), nici măcar să polemizeze cu ea ori s-o ia în zeflemea (cum se întâmplă în cazul misionarilor creștini care strigă patetic God! și pe care se tot găsește un mucalit să-i înghimpe).
O mare de indiferență ce îneacă protestul în griji, grabă, vacarm, ora de vârf, cafea cu croissant, hamburger cu pește dublu, aspirină, șepci, gogoașe, săruturi, jogging, badminton, frig, frunze, vând și Coca Cola.
Ajuns acasă, găsesc pe Fora.tv o înregistrare a unei discuții savuroase cu Condoleeza la Commonweath Club California. Pe la minutul 18 aud, de undeva din sală, vocea cunoscută a lui John Silver-Condoleeza Rice, adică madam protestatara. Rice e impasibilă și nu găsește decât să ucidă critica cu o lozincă bună pe orice timp: Mă bucur că suntem în America, unde această femeie își poate exprima liber opinia…A uitat să adauge: iar eu sunt perfect liberă s-o ignor…
O fi perfect democratic să treci pe alături. Poate chiar asta o fi esența democrației liberale – dreptul de a trece nepăsător pe alături. Sau, cum îmi zice un demon interior, o formă delicată a cenzurii democratice – lucrurile a căror vociferare nu poate fi oprită, trebuie inundate de pasivitate și indiferență…
În situații ca astea te apucă un fel de nostalige după niște vremuri zise totalitare, în care o bucată de hârtie aruncată incorect la monumentul lui Maiakovski, o poezie șuerată în fața Comitetului Central sau un manifest strigat la chitară în compania a 2-3 bețivi lângă clădirea Ministerului de Interne puneau pe jar întreg aparatul de stat, cu KGB cu tot, cu securitate ce căuta rădăcini ale unui complot internațional în borcanul cu vin și care, spre final, putea înnobila nebunia cu un certificat de subminare a statalității și securității…
Vitalie cand apare prima ta carte cu eseuri?