Auzită de la un prieten: un american a mers la Brighton Beach (cartier al New York-ului, populat în temei cu emigranți din fosta URSS). Intră omul într-un magazin etnic rusesc (de fapt o transcriere culinară a proiectului sovietic), colindă o vreme rafturile și-și alege ceva după care se duce la tarabă și cere, în engleză, vânzătoarei, să-i calculeze marfa. Tipa, o femeiușcă de vreo 30 și ceva de ani, strigă la una dintre colegele sale:
– Люба, обслужи иностранца! (rom. Liuba, deservește străinul!)
Ce nu lucrează? Noutatea bancului e, spus tolerant și cu o mare doză de prietenie, răsuflată. Gluma, cu mici modificații (nume, adaosuri-înjurături, tipul magazinului) e o prezență frecventă pe forumurile web dedicate comunității ruse din SUA (nu-s chiar atât de sigur că și alte minorități etnice viețuitoare pe teritoriul american n-ar avea și ele niște variante cu Ignacio, Kim Ki Duck sau Jin Jun Lai or Chaaruchandra Chandrakiran). Un clișeu ale căror origini mitologice rămân încă necunoscute. Diferit totuși de o legendă urbană căci, din toate punctele de vedere (teoretic, practic, ideal) întâmplarea ce trăiește în banc ar fi putut avea loc.
Ce lucrează? Un anume cod politic ce distinge între teritoriu (spațiul statului recunoscut în limitele granițelor sale politice) și loc (spațiul individual în care prezența statului e aproape abolită). Locul, ca spațiu locuit, adică privatizat și individualizat, apropriat chiar, este sustras domeniului politic și construit în funcție de nazurile comunitare ori individuale (Koreatown, Chinatown, Little Italy – exemplele extreme ale aproprierii comunitare a spațiului). Distincția specifică teritoriu-loc, întărită în parte prin aranjamentul juridic spațiu-public spațiu privat, în parte prin separarea dreptului public de cel privat, în parte de trasarea unor linii de demarcație între persoană și colectiv e cea care construiește această stare de străinătate a ”localnicilor”. Americanul cu pricina se produce ca străin în Brighton Beach nu pentru că asta ar fi o aroganță a populației indigene (majoritatea evreii ruși), ci pentru că, spațiul comunitar Brighton Beach, conceput ca spațiu colectiv individualizat, reprezintă o proprietate privată a unui grup. A te băga acolo cu pretenții e ca și cum te-ai duce în grădina vecinului, fie el american sadea, și i-ai cere să-și aranjeze casa după gusturile tale.
cred că distincţia asta se produce nu doar acolo unde e clar conturat un Brighton Beach sau Chinatown. Atunci când spun ceva despre Moldova, am în vedere nu tot ciorchinele ăsta de pe hartă, ci doar Moldova “mea”, pe care nici n-aş putea-o reprezenta geografic, ci doar ca experienţă personală.
si totusi… si totusi SUA a permis (tacit sau nu) sa se ajunga la aceasta situatie.
nu e suficient sa vina o gramada de rusi si sa vrea sa aiba un loc al lor. mai trebuie, pe de alta parte, ca gazda sa fie, intr-un fel sau altul, de acord cu acest fenomen.
cred ca dincolo de situatia pe care o descrii (cu ajutorul cuplului terioriu/loc),e in acelasi timp interesant si poate important sa ne intrebam cum s-a ajuns la aceasta situatie.
adica sh oleaca de istorie, ca sa ne destindem sprancenele incruntate 🙂
Bond, rusii din Brighton Beach sunt doar un exemplu dintre multele comunitati etnice traitoare pe teritoriul SUA si care si-au construit enclave. au si mexicanii, coreenii, chinezii, au avut italienii inainte…e un fel de a ordona spatiul teritorial si local, pazit pe de o parte de garantiile legale americane pentru individ si libertatile lui personale, pe de alta parte, de un fel de distributie simbolica a spatiului care-l imparte in locuri, adica in spatii ce pot fi locuite si aranajate, dupa bunul plac. sigur asta nu-i neaparat regula generala: parintii unui amic moldovean, ce traiesc intr-o suburbie a Richmondului, capitala Virginiei, au fost obligati de catre comunitate (majoritate americana absoluta) sa-si scoata gardul traditional moldovenesc, impletit din nuiele, din motiv ca ar fi stricat aspectul estetic al comunitatii…s-ar putea insa ca in acest caz sa fie vorba si de numere: omul nostru era singur