Un poem pornește de undeva de obicei un rând
”somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună”
(în care un ins ce-nghite noaptea lacom bucată cu bucată
ca pe-o prăjitură încearcă să ne convingă subtil pe noi cititorii,
că scrie din deasupra lumii)
ori altul ”eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
(un bun exemplu – omul garantează, întocmai ca un agent de asigurări
că va reuși să înghesuie lumea intactă cu tot cu el în
câteva versuri)
alteori începutul se naște dintr-un sfârșit
”viața asta-i bun pierdut”
(cineva tocmai vrea să-și ia zilele iar nouă spectatorilor cu bilete gratuite
la acest spectacol de moarte infinită ni se oferă
întreaga cină necrofilică pe care-o vom consuma ori de câte ori
întâlnim versurile cu pricina)…
rândul acela de început așează poetul într-un fel de spațiu imaginar:
poate fi observator extern,
ori poate actor principal într-o piesă scrisă de un sine pentru alt sine
ori poate locuitor al propriului suflet dar
întotdeauna există un spațiu al poeziei
din care poetul vorbește
(unii chiar se și stabilesc acolo)
caut un neloc pentru o poezie a-spațială.
Capitala poeziei – Uniunea scriitorilor.
Aha. Şi atunci cind ne referim la vre-o poezie (cum ar fi acest caz), tot o facem de undeva dintr-un spatiu: de expert (de-o vorbă), care a înţeles “de unde” poetul vorbeşte, sau nihilist batjocoritor, caruia nici nu i se rupe de unde acesta vorbeşte, sau dalai-lamist care înţelege că orice vorbire este doar “de undeva” şi nici odată “de peste tot” şi din cauza asta nici nu citeşte vre-o poezie… Mai pe scurt, “redundand loop”…
Şi ce dacă?
Iurie, eu am promis sa caut un neloc…asta fac…
Unicul “neloc” este tacerea. Tacerea omului “care stie” …
tacerea e si ea un loc, adica un fapt cu distributie spatiala – se tace undeva, intr-un loc anume. o tacere alocala ar fi moartea, dar si ea are adresa intrucat, ia pacate, e legata de viata…si e localizata doar acolo unde-i viata…
asa incat ramane sa caut tot in limbaj…ori in lume (ca totusi e o atitudine “moderna” sa interoghezi de unde vine vorba poetului si sa-l localizezi – in alte vremuri era mai simplu, ziceai ca zeul vorbeste din gura ta si gata).
Tacerea simpla, da, e alocata undeva. Tacerea cunoasterii finale (care nu exista)nu este nicaieri. Moartea e un eufemism al acestei stari. Mai bine zis o metafora.
Orice descifrare a metaforei semnifica conferirea unui “sens” acestei lumi. De la asta nu putem pleca, dar asta putem intelege.
Ce urmeaza!? Tot aceiasi…depinde de adincimea la care plonjeaza spritul, sau inaltimea la care se avinta, daca vreai…
Tacerea este spatiu in care omul se trezeste.
Fie ca individul cunoaste, fie ca nu – tacerea lui tot spune ceva.
Sufletul lui este in cautarea luminii la moment,respectiv, aceasta cale nu poate fi inserata nici in moartea metaforica.
nu tin neaparat sa induc ideea ca ne-spatiul ar fi un mare fetis alc autarilor mele poetice. nici ca, identificarea locurilor si determinarilor spatiale (spatiu social, ori politic ori cultural) ale poetului ar insemna neaparat vreun adevar final al interpretarii, ori un procedeu de dezavuare…
s-ar putea sa fie senzatia artistica de dupa moartea autorului, s-ar putea sa fie si o cautare a unor situatii in care acesta ar fi in afara si la adapostul mortii (autorul, previzibil, a murit pentru ca era in lume, avea un loc, ce poate fi deconspirat)…indiferent carei optiunea “adevaraTA” treb de scris
@Mihai, Uniunea Scriitorilor e capitala unor alte lucruri…scriitorii stiu care