Minciuna are picioare scurte…dar CV in regula

Discursul mediatic moldovean se schimbă încet-încet la fețe, urmând logica firească a mutațiilor sociale și culturale… Hoardele de intelectuali generaliști (de cele mai multe ori poeți cu bentițe, compozitori, actori, regizori ori agronomi) ce se lăbărțau copios în prime-time pe subiecte ce variau între ploile acide, apărarea statului, privatizarea activelor agricole, politica etnică și relațiile internaționale, au fost înlocuite treptat de inși sobri din tagma tehnocraților, cu cravata la patru ace, care-și zic experți economici sau politici, specialiști (doctori sau colaboratori ai unor institute, parte reale, parte inventate) sau pur și simplu analiști (pentru cei care n-au prins un titlu științific).

Nu că, să zicem, calitatea informației aruncată în spațiul public ar fi suferit niscaiva modificări esențiale: discursul patetic inflamant (spre Comrat! spre Nistru! sus-jos!) a fost pur și simplu înlocuit de unul meteorologic (de tipul, dacă nu va ploua va fi vreme frumoasă): de ne ocolește criza, atunci economia va fi ok, dacă câștigăm alegerile vom fi la putere, dacă adoptăm legea cutare, s-ar putea să avem efectele cutare. Tipi care prevestesc azi, cu priviri austere în studiouri luminoase ce va fi mâine, iar mâine, cuminței și la fel de serioși vor explica de ce nu s-a întâmplat așa cum prevăzuseră…

Confiscarea  discursului public de către tehnocrație înseamnă nu doar iminenta aparență de seriozitate și ori izul de expertiză, ci și un zid suplimentar pentru a apăra așa-zisa ”opinie publică” enunțată și formulată corect de eventualele eforturi critice sau deconstructive din partea publicului larg. Manipularea devine o chestie mult mai ușoară pentru că pachetele de informație, pe lângă conținutul tradițional, mai sunt susținute și de titlurile pretinșilor experți, iar fluturarea abuzivă de teorii, idei și cărți suspecte naște iluzia de veridicitate științifică.

Într-un sens, producătorul discursului nu-și mai asumă nici un fel de garanții față de consumatorul final al produsului retoric: eventual, teoria e de vină, așa arătau faptele, autorul teoriei a greșit ceva.

Spectatorul, desigur, nu are la îndemână, lângă telecomandă, cunoștințele și titlurile ”expertului” așa încât ia spusele acestuia drept monedă curată. Dacă în vechea paradigmă, cum zicea un prieten, telespectatorul era de obicei mai deștept decât comentatorii, acum rolurile au fost inversate: inșii din studio, cu zecile lor de titluri (președinte, expert, analist, manager, consultant, conducător) se înfățișează ca fiind infinit mai deștepți decât publicul.

Un studiu de caz sub mână: emisiunea ”Fabrica” de la Publika TV, difuzată luni 28 iunie, cu tema (nu e greu de bănuit): ”Ziua care a dezbinat Moldova”. Invitații ce au umplut stadionul, pardon studioul – (doctorii în istorie) Ion Varta și Anatol Dubrovshi. Discuția a păscut, până spre jumătate, pe imașul firesc al politichiei: d-l Boțan a fericit lumea cu a suta utilizare (jubiliară!) a expresiei: ”ridică mingea la fileu” (un fel de schelet în dulap care e arătat oricui îndrăznește să zică ceva care ar supăra pe cineva – semn că virtutea stabilității, profesată cu evlavie de predecesorii roșii, e un drum seducător). La un moment dat vorba veni despre consecințele pactului Ribbentrop-Molotov (un fel de iapă moartă despre care se crede că ar fi încă în stare să pape un lighean de jăratec după care să-l ducă pe Harap Alb la Împăratul Verde-Albăstriu) iar (doctorul în istorie) Anatol Dubrovschi socoti că-i taman momentul să bage niște apă grea de știință. Cu o mină de parcă-l anunța personal pe Stalin că nemții au invadat URSS, d-l (doctor in istorie) Dubrovschi zise că el, chipurile, ar avea chiar în fața lui o carte editată la Moskova, în care autorul, un oarecare Aleksei Kungurov, utilizând un argument de genul celor rostite de CVTudor (eu n-am văzut evrei morți, deci nu a existat Holocaust românesc) ”demonstra” inexistența pactului cu pricina. D-l (doctor în istorie) Varta a luat-o la galop printre mărăcinii lui Victor Suvorov crezând că asta-l duce la mal, dar s-a înecat în mlaștina patriotismului de carton, ce l-a supt iremediabil.  Ar fi putut să iasă pe magistrala Roy Medvedev, bunăoară, sau pe autobahnul arhivelor on-line ale ministerului de externe german și alte documente. Restul invitaților (Natalia Morari nu se ia în calcul, ea fiind moderatorul), inclusiv d-l Emil Hurezeanu, au preferat să tacă suspect așa încât  vorbele lui Dubrovschi au rămas să atârne mult deasupra restului de emisiune.

Povestea ar fi plictisitoare dacă nu ar avea și o morală. Ce ține de lejeritatea cu care teze senzaționaliste sunt aruncate în spațiul public de pretinși experți (cumva totuși doctori în istorie), cum alți pretinși experți iau de bune aceste teze și nu-și fac treaba de specialist, adică de sortarea lor în fondate și nefondate.

Fără îndoială, (doctorul în istorie) Dubrovschi a marcat niște goluri retorice, deși se autodeligitimează de cel puțin două ori:

– prima oară, când pretinde că e timpul să se vorbească cu argumente, documente și probe convingătoare, dar cum îi vine rândul să-și urce elefanții pe o broască țestoasă în timp ce  toată lumea crede că va reuși prin vreun miracol spiritist să invoce stafia lui Stalin, Molotov sau măcar a dactilografei anonime ce a cules documentul, (doctorul în istorie) Dubrovschi nu reușește să ”citeze” (o bagă în cameră) decât o propoziție compilată din volumașul tabloid al lui Kungurov. Tăcere în studio, expertul (doctor în istorie) Ion Varta n-a prins jmecheria retorică, deși a trăit niște zile cu salariu de deputat în cel puțin un Parlament.

– a doua oară în calitate de pretins expert și specialist-analist-consultant istoric, d-l (doctor în istorie) Dubrovshi adeverește o incompetență profesională de a sorta, după gradul de relevanță, credibilitate și rigoare izvoarele, sursele și argumentele istorice. Or, nu e o virtute prea grozavă dacă iei drept aghiazmă orice apă chioară cu subiect istoric și a o prezenta drept ultimă dovadă în ultimă instanță, fără a o supune în prealabil unei cercetări, fără a-i iscodi aparatul bibliografic, sursele, metodologia și logica. Din nou oponentul (doctor în istorie) Ion Varta a adormit momentul, semn că a uitat și el cum se umblă la surse.

Pentru a rezuma, morala istoriei stă în musca ce ară ogoarele realității aruncând în public cu cărți nedigerate (despre care se știe că publicul ori nu le va găsi, ori nu le va citi, or, nu va fi suficient de expert să le interpreteze), teorii sofisticate, teze senzaționaliste întărite cu întreaga neautoritate de expert. În fapt, o anihilare a criticii printr-un exces de ”expertiză”.