despre copiii mari ai post-comunismului

Boris Buden (n. 1958 în Croația) publica, în nr. 159 (ianuarie-februarie 2010) al revistei ”Radical Philosophy” o bucată polemică Children of postcommunism, în care se ia de infantilizarea discursivă și politică a Estului post-comunist practicată de instituțiile/țările/comunitățile occidentale.

Mărturiile infantilizării stau, pe de o parte, în lavina de metafore ce desemnează, în discursul politic vestic procesele ce au loc în Est: educație pentru democrație, examene la democrație, lecții de democrație, democrație în dezvoltare/creștere, democrație în fașă, primii pași ai democrației, democrație firavă/tânără (ultimele două expresii le-am adăugat eu); pe de altă parte, în puzderia de instituții (ONG-uri, fundații, institute) create ”din afară” și susținute financiar și logistic tot de acolo, care ar fi trebuit să facă munca neagă a paideii democratice, prin supravegherea pas cu pas a ”succeselor școlare” și construirea unei arhitecturi sofisticate numite ”societate civilă”, dar care se ocupă în temei de sporirea masei de maculatură și spălarea eficientă a banilor occidentali.

Acest nou orientalism corect politic disimulează un paradox scandalos, poate cel mai revoltător, în opinia lui Buden, din istoria politică recentă: faptul că, peste noapte, popoarele ce și-au demonstrat maturitatea politică pe durata luptelor cu regimul totalitar și a revoluțiilor democratice din 1989-1990, au devenit  imediat după asta copii ce trebuie instruiți la școala democrației. Ca și cum acțiunile subversive, contestările religioase și politice, precum și bătăliile de idei împotriva totalitarismului nu i-ar fi maturizat destul (lupta împotriva comunismului a fost câștigată, zice Buden, nu de milioanele de dolari, spioni, filosofi, generali și politicieni, filosofi și propagandiști utilizați de Occident în războiul rece cu URSS, ci de puterea și curajul celor fără de putere (Havel) care au făcut-o cu mâinile goale!).

Tehnologia conceptuală infant-adult s-a dovedit a fi cea mai comodă, pentru că angaja dominația simbolico-politică într-un făgaș ”natural”:  starea ”copilăriei” nu fura libertatea ”eliberaților”, ci o amâna indefinit, până la maturizare.

Infantilizarea ar fi fost construită în mai multe etape:

– elaborarea unei ideologii a libertății amânate sau a normalității întârziate numită tranzitologie (concept difuz elaborat la sfârșitul anilor 60 pentru a explica procesele din America de Sud, și care actualmente nu desemnează decât linia de plutire a statelor est-europene). Ideea din spatele ”mecanismului tranziției” e că oamenii ce și-au dobândit libertatea ca urmare a propriilor eforturi și lupte, trebuie instruiți cum să o savureze din plin.

– menținerea orizontului evoluției, pentru popoarele post-comuniste, în limitele determinismului istoric (paradoxal, din care aceste societăți tocmai ieșiră!). Lupta de clasă, motorul impersonal al istoriei obiective, este substituit tendențios cu drumul spre libertate, întruchipat de democrația neoliberală de tip american, zugrăvită, cum se cuvine, politic, teoretic și filosofic ca un Sfârșit al Istoriei (să vă dea Domnul sănătate, Mister Fukuyama). Referințele hegeliene ale lui Fukuyama nu desemnează neapărat filiații de gândire, ci mai degrabă slujesc în calitate de pătură filosofică ce maschează un surogat de tradiție – așa încât mitul Sfârșitului Istoriei să pară logic și iminent, ca punctul G, de împlinire al gândirii occidentale. Astfel, Sfârșitul Istoriei dobândește chiar un statut de firesc: e o înclinație naturală a spiritului uman. Drept urmare, ”copiii postcomunismului” rămân ce au fost: marionete în jocul istoriei, prinși fiind în procese ce nu depind de ei și care pretind că-i duc spre un ”viitor luminos”.

– exproprierea ideii democratice de la cei care au câștigat-o pe drept, apoi readucerea ei în circuitul local însă în calitate de produs străin ce trebuie consumat, ca în bancul cu Păcală și salamul, după rețetă, adică conform unor reguli stabilite cu strictețe, care nu exclud suferința, eforturile considerabile și o mare doză de umilință.

În temei, tind să fiu de acord cu Buden și cu o mare parte a argumentelor sale. Schema sa conceptuală, dublată de o fină ironie și un spirit combativ colorează plăcut articolul și-l fac facil pentru lectură. Totuși în unele locuri ale textului se văd niște găuri mari ce trebuie astupate:

a) sacrificarea nuanțelor concrete de dragul generalizării. Buden omite două lucruri esențiale: primul e că discursurile de infantilizare venite din vest nu au avut același ton și conținut în toate țările post-comuniste. Unele state (Polonia, Cehia), cu o bogată istorie democratică anterioară corelată cu diferiți factori politici, economici (regimul de proprietate a fost diferit în Polonia și România) sau religioși (catolicism vs luteranism vs calvinism vs ortodoxism vs islam) au fost supuse mai puțin procedurilor de re-educare, în timp ce altele, printre ele România, s-au ”bucurat” de presiuni enorme. Al doilea lucru neglijat e că situația în lagărul socialist la 1989 era foarte diferită: România, bunăoară, tocmai îl împușcase pe tiranul Ceaușescu ca urmare a unei Revoluții televizate și se arunca, la nici jumătate de an în proteste și ciocniri violente ce au culminat cu chemarea minerilor la București), în timp ce țări ca Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG reușiseră să proceseze o trecere pașnică, de catifea.

b) neglijarea biografiilor particulare istorice ( mai vechi sau recente) și politice a țărilor post-comuniste: în țările care au avut istorie instituțională democratică înainte de ocupația comunistă (Cehoslovacia) ”copilăria democratică” a fost foarte scurtă. Alte țări și-au construit sisteme para-legale de societăți civile, paralele și opuse statului oficial. Exemplul cel mai remarcabil este cel al Poloniei, care a avut prin Solidarnosc, un fel de societate civilă. Sindicatele Poloneze Independente ”deschiseseră”, în anii 80 mai mult decât facultatea de Rezistență, prilejuind și construind minuțios și un spațiu excelent pentru dezbateri, interacțiune și cooperare democratică care a jucat un rol important în transferul de putere dinspre comuniști spre liderii aleși ca urmare a sufragiilor populare.

Ar mai fi și alte obiecții: lipsa/prezența unor disidențe sau mișcări de rezistență pe durata socialismului a creat/n-a creat, în post-comunism structuri instituționale formale sau informale de menținere a liniei democratice. Revenim la Polonia: disidenți ca Adam Michnik nu doar că s-au opus cu îndârjire regimului comunist ci, poate mai important, au vegheat, străjuit și ocrotit democrația după prăbușirea comunismului. Rolul Gazetei Wyborcza  este esențial.

A se citi neapărat.

p.s. revista poate fi găsită în format .pdf aici: http://ifile.it/4pugfoe/RP159.pdf