nuante. de stanga

În noua economie discursivă de după prăbușirea experimentului socialist stânga occidentală se percepe cel mult ca o sfântă naivitate, dacă nu chiar ca un fel de crimă a pactizării cu Diavolul. Una peste alta sunt amestecate tradiții politice și căutări filosofice, complicități suspecte (cum este cea a Bisericii Catolice cu regimurile fasciste în Italia și Spania), realități economice (industrializare rapidă și dezrădăcinarea unor mase enorme de oameni) și relații de proprietate (până la 1945 o bună parte a Europei trăia sub dominație funciară de tip feudal, în care titlurile și pozițiile sociale erau determinate de naștere, sânge și ereditate), crize economice crâncene, inegalități stridente (în Europa Centrala, cea de Nord și de Sud se murea de foame), naționalism violent și politici de discriminare a minorităților etnice…

Suferința noastră națională neîndoielnică (și totuși cumva cauzată și de noi înșine pentru că am colaborat glorios cu regimurile – atât la pogromuri cât și la colectivizare) ne-ar fi dat un drept fals de a pretinde că am fi cunoscut adevărata față a stângii, și era, zicem noi hidoasă…

Ceea ce e adevărat, într-un fel. La fel de adevărat că am avut de a face cu un tip de stângă. Alții, în primul rând scandinavii, apoi nemții și francezii au avut altfel de stângă. și mai erau. Nu pentru că ar fi fost naivi (existau și din ăștia, Sarte bunăoară, dar omul era preocupat mai degrabă să găsească un sol fertil unde să-și exerseze penița decât acțiune politică), ci pentru că aveau motivele lor să creadă în promisiunea etică a marxismelor, în stare pură sau diluate în licoare democratică și chiar religioasă. Femeile au primit drept de vot abia după războiul I mondial (cu mici excepții) și aici era loc pentru stânga politică. Biserica contribuise prea mult la exploatarea celor sărmani și mulți de către cei puțini și puternici, și era deci loc pentru anti-clericalism. Mizerie, foame, inegalitate, sărăcie, nedreptate, suferințe, exploatare, plutocrație – atâtea spații pentru politici ale intervenției radicale de tip stângist.

Sartre era o față a stângii, cea intelectuală și televizată, înregimentată prin cumul în partidul lui Stalin apoi cel al lui Mao, pe care istoricii o iau drept unica adevărată.

Că a existat și stânga lui Camus, cea a activiștilor de la periferie, a micilor lupte pentru salarii, drepturi, justiție și echitate, motivată de milioanele de bicisnici în Europa Occidentală, e un fapt pe care pana corectă politic a istoriei se încăpățânează să-l înscrie în registru.